Va opri războiul din Iran supremația Strâmtorii Ormuz?

În urmă cu patru decenii, Strâmtoarea Ormuz și‑a dezvăluit vulnerabilitatea mortală pentru piața globală a petrolului. În timpul războiului dintre Iran și Irak (1980–1988), ambele părți au atacat în mod repetat petrolierele din strâmtoare, transformând una dintre cele mai vitale artere ale țițeiului din lume într-un câmp de luptă plutitor.

Arabia Saudită a reacționat construind conducta Est–Vest, care traversează vasta peninsulă deșertică până la portul Yanbu de la Marea Roșie. Ani mai târziu, Emiratele Arabe Unite (EAU) au urmat exemplul, cu conducta Habshan–Fujairah, din emiratul Abu Dhabi până în Golful Oman.

Vulnerabilitatea Strâmtorii Ormuz a revenit în forță la sfârșitul lunii februarie, când a izbucnit războiul împotriva Iranului purtat de SUA și Israel. Teheranul și-a îndeplinit vechea promisiune de a închide strâmtoarea dacă va fi atacat vreodată. Măsura a blocat sute de petroliere, strangulând aproximativ o cincime din aprovizionarea energetică a lumii.

Atenția se îndreaptă acum către reducerea riscurilor asociate strâmtorii, pentru a se asigura că această cale navigabilă îngustă nu va mai putea fi niciodată folosită ca armă în același mod. Piața energiei se bazează pe alți producători de petrol pentru a-și crește producția, în timp ce puteri globale precum China, India și Uniunea Europeană, alături de grupuri de mediu, cer investiții mai rapide în energiile regenerabile.

Statele din Golf se grăbesc să ocolească Strâmtoarea Ormuz

Între timp, liderii din Golf avansează cu planuri care ar permite ca o parte tot mai mare din țițeiul lor să ocolească complet strâmtoarea, contribuind la securizarea exporturilor pe termen lung.

La începutul acestei luni, Financial Times a relatat că Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și alte state analizează activ construirea unor noi conducte petroliere, paralele cu infrastructura existentă, precum și extinderea terminalelor de export pe coaste alternative.

Landon Derentz, director senior al Global Energy Center din cadrul think tank‑ului Atlantic Council, a cerut administrației Trump să sprijine noile proiecte prin finanțare americană.

„În loc să forțeze navele să treacă prin acest punct de strangulare, Statele Unite și partenerii lor ar trebui să construiască rapid rute alternative”, a scris el într-o analiză recentă. „Arabia Saudită… a demonstrat deja că infrastructura de ocolire poate reduce o parte din blocaj… Acest model ar trebui acum extins masiv.”

Conducta saudită existentă, cu o lungime de 1.200 de kilometri, funcționează deja la capacitate maximă, de 7 milioane de barili pe zi (bpd), față de 5 milioane înainte de război, în timp ce EAU transportă încă 1,8 milioane bpd către portul Fujairah.

Arabia Saudită și EAU trebuie să „dubleze” capacitatea conductelor

În timp ce aceste măsuri oferă o plasă de siguranță piețelor globale de petrol, amploarea provocării este clară pentru Robin Mills, directorul general al Qamar Energy, o importantă firmă de consultanță cu sediul în Dubai, specializată în strategia energetică și geopolitica Orientului Mijlociu.

„Înainte de război, aproximativ 15 milioane de barili de țiței pe zi treceau prin strâmtoare”, a declarat Mills pentru DW. „Ar trebui să dublezi [capacitatea actuală a conductelor] pentru a scoate la export tot volumul inițial de țiței.”

Financial Times a citat oficiali și experți din energie care spun că, deși noile conducte sunt costisitoare, durează mult timp și sunt uneori complexe din punct de vedere politic, ele pot fi singura modalitate prin care statele din Golf își pot reduce vulnerabilitatea la viitoare perturbări.

Mills a precizat că multe dintre aceste planuri de ocolire sunt discutate de ani de zile. Însă cele care implică mai multe țări au fost blocate din cauza distanței, a costurilor și a rivalităților regionale.

Fără alternativă la Ormuz pentru unii

"Noile rute saudite sau ale EAU ar putea avansa aproape imediat și ar dura câțiva ani pentru a fi construite”, a declarat Mills pentru DW. Kuweitul, Bahrainul și Qatarul se confruntă însă cu o problemă geografică majoră, a adăugat el, deoarece nu au coastă alternativă, iar aproape toate exporturile lor de hidrocarburi tranzitează Strâmtoarea Ormuz.

„Cel mai probabil ar trebui să treacă prin Arabia Saudită sau Iran, ceea ce înseamnă conducte lungi și negocieri politice complicate, care ar dura minimum trei-patru ani — probabil mai mult.”

Dincolo de statele din Golf, organizațiile internaționale promovează la rândul lor soluții regionale mai ample, ca parte a efortului general de reducere a riscurilor. Agenția Internațională pentru Energie (AIE) solicită construirea unei noi conducte majore din Irak către portul mediteranean Ceyhan din Turcia.

Directorul executiv al AIE, Fatih Birol, a declarat săptămâna trecută pentru ziarul turc Hürriyet că proiectul „extrem de atractiv” ar spori securitatea energetică, „în special din perspectiva Europei”, și că „problema finanțării poate fi depășită”.

Irak accelerează demersurile pentru o conductă spre Vest

Actuala conductă de export a Irakului din regiunea nordică Kirkuk către Turcia a fost construită în anii 1970 și a fost repornită în septembrie anul trecut, după o oprire de doi ani și jumătate. În prezent, aceasta pompează până la 250.000 de barili pe zi.

Criza din Ormuz a dat un nou impuls și altor rute vestice. La începutul acestei luni, guvernul irakian a dus segmentul Basra–Haditha, în valoare de 4,6 miliarde de dolari, de la sud spre granița cu Siria, în faza de licitație.

Această linie de 685 de kilometri este considerată veriga critică inițială, care ar putea fi extinsă ulterior spre portul Aqaba de la Marea Roșie din Iordania sau, posibil, către Siria ori Turcia. Dacă va fi aprobată, conducta ar putea livra, în etape, până la 3 milioane de barili pe zi.

Irakul analizează, de asemenea, o conductă separată către portul Duqm din Oman, la Golful Oman, discuțiile preliminare fiind anunțate în septembrie.

Rutele terestre câștigă avânt

Pe lângă conducte, țările din Golf au deja planuri concrete de extindere a rețelelor limitate de cale ferată și șosele care le conectează, pentru a facilita exportul de mărfuri non‑petroliere. Proiectul‑fanion al CCG (Consiliul de Cooperare al Golfului), Calea Ferată a Golfului, urmărește realizarea unei rețele integrate de 2.100 de kilometri în toate cele șase state membre până în 2030.

Rețeaua feroviară a Emiratelor Arabe Unite, operată de Etihad Rail, și‑a intensificat serviciile de transport de marfă în timpul războiului, mutând containerele de la porturile vulnerabile din Golf către ieșiri estice mai sigure. Arabia Saudită și‑a mărit, la rândul ei, capacitatea feroviară și a lansat noi rute de marfă pentru încărcăturile blocate.

Deși aceste eforturi nu pot înlocui volumele uriașe transportate de petroliere, ele reduc deja presiunea asupra lanțurilor de aprovizionare. Experții cred că vor deveni o asigurare esențială împotriva folosirii viitoare a strâmtorii ca armă.

Susținute de vaste bogății energetice, statele din Golf au, fără îndoială, puterea financiară de a transforma aceste proiecte în realitate. Rămâne de văzut dacă vor avea și voința politică necesară pentru a depăși obstacolele rămase — factor decisiv în a stabili dacă această criză marchează începutul sfârșitului dominației Strâmtorii Ormuz asupra pieței energiei globale.