Unirea celor două maluri ale Prutului: memorie și prezent

Republica Moldova este angajată pe calea aderării la Uniunea Europeană și s-ar putea ca deschiderea negocierilor politice cu Bruxelles-ul să nu mai întâmpine obstacole serioase după alegerile parlamentare din Ungaria. Cu toate acestea, alternativa Unirii cu România nu a slăbit în discursul oficialilor moldoveni în cele aproape trei luni care s-au scurs de la declarațiile președintei Maia Sandu făcute în cadrul interviului oferit unor jurnaliști britanici. Dimpotrivă.

Interesant este că ritmul reformelor din Republica Moldova îi face, mai nou, pe unii analiști de la București să se întrebe dacă și România n-ar avea de făcut niște eforturi pentru ca proiectul unificării să aibă succes, eforturi în sensul descentralizării și regionalizării țării.

Or, această dezbatere despre modernizarea necesară ambelor părți, ca premisă a unificării, nici măcar nu a început, ceea ce face ca declarațiile oficialilor de la București că „România este oricând gata de Unire cu Moldova, numai să vrea moldovenii” să sune mai degrabă populist decât realist. Pentru că nu există o strategie serioasă, etapizată a Unirii. Toată lumea declară că „trebuie”, că „e legitim”, „că e momentul” etc., dar nimeni nu spune „cum”.

Dacă ar fi să se întâmple, vrem un edificiu care să reziste, nu să se prăbușească măcinat de contradicții interne. E suficient că avem Rusia în coastă.

Presiunea memoriei istorice

La 27 martie 2026, la Chișinău și în alte localități a fost marcată aniversarea Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918. A fost actul politic prin care acest vechi ținut românesc, anexat de Rusia țaristă la 1812, a evitat Gulagul bolșevic.

În mesajul său dedicat aniversării celor 108 ani de la Unirea Basarabiei cu România, președinta Maia Sandu a punctat foarte clar semnificația acestui fapt istoric:

„La 27 martie marcăm un eveniment care ne definește neamul. După o lungă ocupație a pământului nostru de Imperiul Rus, care a încercat să ne șteargă identitatea, limba, demnitatea națională, Unirea din 1918 a însemnat o reîntoarcere vitală în familie (...) Pasul curajos de acum 108 ani a dat neamului nostru puterea de a rezista identitar în fața ocupației sovietice ulterioare, de a-și duce mai departe tradițiile, limba română, de a-și cere locul binemeritat ca parte a lumii libere”.

Câteva zile mai târziu, pe 1 aprilie, în Parlamentul de la Riga, Maia Sandu a evocat Pactul Ribbentrop-Molotov, cel care a pecetluit destinul Basarabiei și al Țărilor Baltice, aruncându-le în abisul stalinist:

„Povestea Moldovei este similară și a fost scrisă de aceeași mână. Ceea ce este astăzi Republica Moldova a fost rupt din trupul României prin același protocol secret. Pământul nostru a fost ocupat. Limba noastră, redenumită. Istoria noastră, rescrisă. Legăturile cu România și cu Europa au fost tăiate deliberat și sistematic.

Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, Letonia avea claritatea morală a unui popor care nu a acceptat niciodată cu adevărat ceea ce i s-a impus. Moldova a ieșit mai divizată. Deceniile sub Imperiul Rus și apoi sub Uniunea Sovietică ne-au erodat conștiința de sine.”

Or, această conștiință de sine începe să se refacă și chiar să determine decizii politice.

Joi, 3 aprilie 2026, Parlamentul de la Chișinău a votat în lectură finală denunțarea acordului de aderare a Republicii Moldova la CSI. E de așteptat că vor urma și alți pași care să confirme desprinderea de trecutul sovietic.

Cimitirul Eroilor Români din Chișinău

Între numeroasele evenimente consacrate aniversării Unirii Basarabiei cu România, poate cel mai important a fost re-inaugurarea Cimitirului Eroilor Români de la Chișinău, din sectorul Botanica, reabilitat grație unui proiect comun al municipiului Chișinău și al Consiliului Județean Buzău.

Cimitirul Eroilor Români datează de la sfârșitul anului 1918, aici au fost înmormântați 1.645 de ostași de diferite naționalități: români, ruși, cehi, francezi, polonezi, austrieci, greci. Cimitirul s-a aflat în grija Așezământului Național „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor; tot aici a fost și o capelă în memoria legiunii cehe.

După cel de-al Doilea Război Mondial, sovieticii au dărâmat capela și cimitirul, și au construit Spitalul de Pulmonologie şi Ftiziatrie „Chiril Draganiuc”, demolat și el în 2007. Abandonat, fostul cimitir ajunsese un maidan cotropit de gunoaie.

Această „pată de rușine” de pe obrazul Chișinăului a fost în sfârșit ștearsă. Cimitirul Eroilor Români și-a recăpătat demnitatea: stâlpii porții și treptele de acces au fost restaurate, iar în fața intrării a fost instalat un monument care reprezintă doi ostași romani din Primul Război Mondial, pe câmpul de luptă.

Evenimentul inaugurării din 27 martie 2026 nu a trecut însă fără incidente neplăcute. Cunoscuți pentru atitudinea lor ostilă, scandaloasă, doi indivizi au afișat o lozincă anti-românească, dar au fost invitați, politicos, în mașina poliției și duși pentru a oferi explicații.

Bătălia monumentelor

Războiul identitar se manifestă în Republica Moldova și la nivel simbolic, prin ciocnirea unor memorii divergente. În pofida unor importante recuperări după 1989, adevărul încă răzbate cu dificultate. Propaganda rusă speculează orice fisură, orice „loc viran” în conștiința publică, semănând discordie și ură.

Asociația Istoricilor „Alexandru Moșanu” a cerut Guvernului, într-o Declarație adoptată pe 27 martie 2026, să înlăture monumentele sovietice – niște instrumente de manipulare și influențare ideologică, venind în flagrantă contradicție cu aspirațiile noastre europene.

Ministerul Culturii de la Chișinău împărtășește această preocupare, după mulți ani în care s-a considerat că unei asemenea decizii „nu i-a venit momentul”, și s-ar putea să asistăm în curând la dislocarea din spațiul public a artefactelor „războiului hibrid” rusesc în Basarabia, la mutarea lor într-un perimetru special rezervat memoriei denaturate.

Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași de Ziua Unirii

În cadrul tradiționalului „Turneu al Unirii”, Naționalul ieșean a prezentat, în zilele de 27 martie și 28 martie 2026, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, două spectacole diferite ca factură.

„Femeia – câmp de luptă”

Piesa lui Matei Vișniec a fost inspirată de războaiele din fosta Iugoslavie, într-o perioadă în care cunoscutul dramaturg român era jurnalist la RFI și informațiile despre atrocitățile din Bosnia inundau canalele de știri. Regizorul Botond Nagy, autorul noii montări, a folosit o scenografie îndrăzneață.

Într-un război, primele sacrificate sunt femeile. A viola femeia dușmanului înseamnă pentru un războinic din Balcani o victorie simbolică: dezumanizarea, umilirea inamicului.

Andreea Boboc în rolul Dorrei – femeia bosniacă ce a cunoscut această oroare – a avut o prestație scenică remarcabilă. Cele „trei” Kate americance (interpretate de Diana Roman, Livia Iorga și Mălina Lazăr), de fapt aceeași femeie care o asistă într-o clinică de recuperare din Elveția, sunt tot atâtea ipostaze ale alienării omului occidental, marcat de memoria contorsionată a propriilor strămoși imigranți în America, acum două sute de ani, și oripilat de gropile comune din Balcanii secolului XX.

Bărbații din spectacolul lui Botond Nagy apar pe post de „carne de tun”: sunt când spectrele unor soldați morți în războaiele interetnice, când niște fetuși-băieți, a căror soartă, după naștere, va fi să reia ciclul infernal al distrugerii.

Un spectacol zguduitor și deprimant ca mesaj, pentru că ne duce cu gândul la actualul genocid rusesc din Ucraina. Omenirea nu învață nimic din tragedii, se încăpățânează să le repete.

„Hardughia”

Piesa lui Mircea Radu Iacoban a fost interzisă în 1981 de regimul comunist din România, astfel că era interesant de văzut dacă acest text nu pare prea „cuminte” azi, în condiții de libertate. Regizorul Ovidiu Lazăr a avut curajul să-i verifice rezistența.

Subiectul, pe scurt: o ședință la primăria unui oraș de dimensiuni medii (să zicem: Focșani, Botoșani sau Vaslui), prezidată de șeful organizației locale PCR, cu toți responsabilii convocați (de la justiție, agricultură, medicină, miliție, cultură, construcții, UTC etc.). Se discută aprins pe marginea noului plan urbanistic elaborat de un tânăr arhitect. Piatra de poticnire se dovedește un vechi edificiu – „Casa Stroe”, datând de pe la 1742 – o... hardughie, care trebuie demolată pentru a nu împiedica triumful modernizării socialiste.

Majoritatea consilierilor încuviințează demolarea, dar, precum în „12 oameni furioși” (după Reginald Rose), apar diverse circumstanțe care în cele din urmă le schimbă votul. Buldozerele însă „ignoră” o decizie adoptată în spirit „democratic” și își fac treaba – aluzie la demolările ceaușiste din Bucureștiul anilor ‘80.

În distribuție: Daniel Busuioc, Robert Agape, Radu Ghilaș, Radu Homiceanu, Doina Deleanu, Doru Aftanasiu, Emil Coșeru, Georgeta Burdujan, Răzvan Conțu, Ionuț Cozma, Marian Stavarachi și Iustin Căuneac.

Două spectacole ale Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași care chestionează, în fața publicului din Chișinău, în limbaj tragic sau cu mijloace satirice, fragilitatea condiției umane.