Să se facă dreptate, chiar cu prețul lui Iliescu  | România | DW | 12.06.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Să se facă dreptate, chiar cu prețul lui Iliescu 

La 30 de ani de la mineriada din iunie, justiția nu s-a făcut, iar Ion Iliescu a rămas necondamnat, deși reiese din probele existente că e vinovat. De ce n-a fost tras la răspundere? Nu-i doar el în cauză, ci o țară.

Ar fi fost ceasul României. Ar fi fost de sperat, ar fi fost util și bine ca Romania să preia de la Apus, care tocmai apune într-o "cultură a anulării" ce ne anulează cultura, ne rescrie istoria și ne distruge democrația, misiunea de a fi un far al libertății.

Dar România încă nu și-a câștigat propria libertate. În timp ce statele occidentale se bălăngăne periculos, la marginea abisului spre care le împing gloate isterizate de o elită nu atât antirasistă, cât în delir identitar, deci rasist, România încă nu și-a elucidat juridic propriile episoade de alunecare în barbaria unor gloate manipulate politic.

Nimic nu demonstrează mai clar că România încă nu e o democrație autentică și un stat de drept funcțional ca lipsa unei condamnări a lui Ion Iliescu la 30 de ani de la ceea ce s-a numit prima mineriadă, deși violențele din zilele de 13-15 iunie 1990 n-au fost săvârșite doar de mineri, ci și de securiști și polițiști, la ordinul regimului Iliescu. Or, într-un stat de drept domnește dreptul. Iar într-o democrație veritabilă, cetățenii sunt egali în fața legii. Ion Iliescu n-a fost și încă nu e tratat ca toți ceilalți.

În timp ce toată lumea a aflat sau e pe cale să înțeleagă ce s-a întâmplat, mineriada a rămas, în justiție, o taină închisă cu șapte peceți. Nici morții n-au fost numărați cum trebuie. Cu atât mai puțin s-a făcut dreptate.

Demonizat sistematic, pe nedrept, în ultimul deceniu, pentru fapte comise într-o revoluție în care opțiunile și acțiunile sale par, în mare măsură, să fi fost justificate de o situație excepțională, în lupta cu o Securitate teroristă și criminală în masă, parțial încă loială dictaturii ceaușiste, Ion Iliescu ar fi trebuit judecat. Dar nu pentru revoluție, dosar în care ar fi trebuit achitat. Ci pentru mineriade. Dosar în care ar fi trebuit să-și primească osânda de ani și decenii. 

Căci de trei decenii se știe: deși câștigase copios alegerile din Duminica Orbului, a fost el și nimeni altul cel care, confruntat cu pașnice proteste anticomuniste în Piața Universității, a decis să-și asigure și să-și consolideze puterea. În spiritul oricărui lider comunist înaintea sa, a hotărât deci să înăbușe în fașă orice opoziție și orice contestație, dând o lecție oricărui disident potențial și, totodată, întregului popor.

În complicitate cu Petre Roman și cu celelalte slugi din guvernul său fesenist, i-a chemat așadar la București pe minerii din Valea Jiului, cei masiv infiltrați de securiști, să facă "ordine" în capitală. Împreună cu complicii săi și cu ajutorul purtătorilor de lămpașe, Ion Iliescu, nimeni altul, a aruncat o țară întreagă, care tocmai se dezmeticea, în primele ei minute de părelnică libertate, după patru decenii de atroce tiranie și de sinistru comunism, în noi subterane, în noi tenebre, într-o nouă epocă de piatra. România avea să se vadă azvârlită în comuna primitivă, la ani lumină distanță de lumea liberă. Forțelor represiunii alcătuite din securiști și ortaci li s-au indicat victimele, alcătuite exclusiv din adversarii politici reali sau imaginari ai iliescismului. Apoi, vai, Ion Iliescu le-a și mulțumit asasinilor, barbarilor și groparilor democrației incipiente, care au scos țara din familia națiunilor civilizate.  

În mare măsură fapta e clară, vinovăția, la fel. De ce, atunci, nu s-a făcut dreptate până azi?

Nu doar pentru că procuratura nu și-a făcut treaba, iar magistrații, aflați decenii la rând sub severul papuc al puterii și sub presiuni politice ample, au tot clasat și redeschis dosarul mineriadei, refăcându-l tot mai defectuos, tot mai subțire la capitolul probe și tot mai lesne de contestat pe baza celor mai vagi pretexte, de către o justiție care a învățat excelent să se prevaleze de argumentul procedurilor, pentru ca să nu-și mai facă datoria. 

În mod remarcabil, unicitatea crimei și, până la un punct, a vinovăției, contrastează cu multitudinea cauzelor, cu mulțimea infinită a pretextelor și cu pluralitatea inepuizabilă a pseudoargumentelor neadministrării justiției în dosarul mineriadei din 13-15 iunie.

În fapt, nu s-a făcut dreptate, între altele, din următoarele opt motive.
1) pentru că intimidarea și teroarea au funcționat. 
2) pentru că, laolaltă cu reperele românilor, forțele curajului civic și politic, ale dreptății și ale lucidității s-au dovedit prea slabe. 
3) pentru că, nelăsate să se organizeze, forțele democrației n-au avut puterea de a-i sfida pe postcomuniști și de a se organiza. 
4) pentru că Biserica nu le-a ajutat, ci s-a aliat cu potentații criminali și partidele lor feseniste și satelite ale fesenismului.
5) pentru că prea mulți români au admis să fie mințit poporul cu televizorul întru salvgardarea comunismului în postcomunism. 
6) pentru că, prin refuzul lustrației, una de care e în continuare mare nevoie, prea mulți au acceptat ca neamul să continue să fie menținut, în chip durabil, captiv. 
7) pentru că securiștii reciclați și turnătorii lor s-au impus în executiv, în administrație și instituții, în presă și în justiție. 
8) și pentru că au edificat un stat al oligarhiei securisto-nomenclaturiste al impunității penalilor, al cleptocrației, al corupției și necinstei, un stat, da, paralel, de care, după cum s-a văzut în epoca Dragnea, cu ocazia strâmbării legilor justiției, nicicând de atunci încoace reîndreptate. 

E de mirare că Ion Iliescu a scăpat de gratii, de vreme ce acest ins e, sau trece drept un soi de drapel, drept simbolul, eroul și, în chiar persoana sa, mitul fondator al acestui stat cu adevărat paralel? Cine să judece un drapel național? Cine să condamne, răsplătind după fapte, o căpetenie comunistă într-un stat rămas postsecurist și postcomunist în ciuda aderării României la NATO și UE? Nu s-a văzut ce hram îi purta executivul în voluntarele escapade politice externe, pro-ruse si prochineze, ale unui Victor Ponta, după 2012? Ori în antioccidentalismul afișat în numele combaterii unui imaginar "stat paralel" de ciracii lui Dragnea? 

Și cine să creadă că dreptatea totuși se va mai face, dacă nici azi victimele și adversarii reali ai regimului totalitar comunist (între care și foști comuniști și securiști ca generalul Pacepa) nu pot, în mare parte, avea încredere în fiabilitatea instituțiilor și în soliditatea statului de drept și a democrației unei țări care nici după 30 de ani nu e în stare să satisfacă un elementar simț al dreptății?

E timpul ca românii să dovedească lumii că acești oameni se înșală.  Că se poate avea încredere în România. Și, deci, în justiția ei. E timpul să se judece și să se condamne crime securiste precum asasinarea acum 35 de ani, de către securiști, milițieni și infractori de drept comun, la ordin politic național-comunist, a unui disident ca Babu Ursu.

E timpul ca un lider longeviv, dar nu mai puțin criminal, ca Ion Iliescu, să-și primească pedeapsa. Fie și numai una simbolică. Fi și cu prețul prăbușirii unui simbol.

Căci nimic (decât rău și anarhie și dreptul celui mai puternic) nu e, unde nu e justiție, pe care o cere, între altele, unul din cele șapte comandamente biblice, noahide. Și despre care un dicton latin afirma: "Fiat justitia et pereat mundus", reclamând ca dreptatea să se impună chiar dacă ar pieri lumea. Lumea, nu Ion Iliescu. 

Vă mai recomandăm