Opinie: De ce Ilie Bolojan nu pariază pe investiții?

Începând cu primii ani care au urmat crizei economice din 2010, când tandemul Băsescu-Boc a tăiat drastic pensiile și salariile și a crescut TVA de la 19% la 24% la presiunea Fondului Monetar Internațional (FMI), filozofia construirii bugetului de stat a pus pe primul loc creșterea cheltuielilor cu pensiile și salariile din sectorul public în loc să apese pe pedala veniturilor și să facă o prioritate din creșterea investițiilor, motorul care să pună capăt apatiei în care s-au scăldat toate guvernările preocupate doar de vânătoarea de voturi și de concubinajul cu marii vătafi ai monopolului șpăgii, ai palmării banilor publici, ai chiolhanurilor cu fonduri europene. 

Industria pielăriei amanetată de vinilin

O filozofie bugetară sănătoasă ar fi trebuit să înceapă cu modernizarea infrastructurii care să atragă mari investiții autohtone și străine, să pună pe picioare și să subvenționeze linii de producție în sectorul agro-zootehnic, în silvicultură și pescuit, în industria de confecții, în metalurgie și siderurgie, în minerit. Explicit, statul nu a antrenat subvenții sau facilități pentru producătorii privați, astfel încât laptele să ajungă pe galantare ca produs finit de brânzeturi, ori tonele de lână, căreia oierii cu mii de oi îi dau foc, să ajungă pe umerașe în magazine sub forma confecțiilor naturale care să poată înlocui astfel chinezăriile din poliester. Nu mai vorbesc de industria pielăriei, care a dispărut cu totul, fiind suplinită fie de importurile de încălțăminte din piele naturală la prețuri piperate din țările cu tradiție în această ramură, vezi mai ales Italia, fie de produsele sintetice din vinilin, via China, Bangladesh, Sri Lanka.

Creșterea TVA, o sperietoare care inhibă piața liberă

Astfel de investiții, pe termen mediu, s-ar întoarce la buget printr-o politică bine gândită a taxelor și impozitelor. Doar în acești termeni, rata TVA, de pildă, ar putea fi stabilită fără probleme la valoarea de 24% sau chiar mai mult, dar cu o condiție. Să luăm, de exemplu, azimutul unei țări din fostul lagăr comunist, anume Polonia. Acest jucător extrem de vocal din blocul Uniunii Europene operează cu cota normală de TVA de 23%, însă cotele reduse sunt de 5% și 8%. De la 1. august, guvernul Bolojan, ca să fim corecți,Ilie Bolojan, și-a asumat prin legea 141 cota normală de TVA de la 19% la 21%, însă cota redusă a crescut-o la 11%, inclusiv la produsele alimentare de bază, la manuale și tot ce înseamnă carte. 

Doar 5,3% dintre români au cumpărat anul trecut cărți tipărite. Procentul va fi și mai mic odată ce prețurile deja au fost majorate de edituri. Asta în condițiile în care, potrivit Eurostat, 70% dintre români nu au citit nici o carte în ultimul an, indicator care ne plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană.

E un fel de talmeș-balmeș: operatorii comerciali de pe piață au mărit deja prețurile produselor, mult mai mult decât creșterea cotei pe valoarea adăugată, însă muritorii de rând, amărâții de pensionari care trăiesc de azi pe mâine, bătrânii țărani care nu mai au vlagă să cultive cartofi și îi cumpără de la piață unde angrosiștii fac legea, lumea sleită a mahalalelor, șomerii cu foaia de parcurs către oamenii străzii, numără ultimul bănuț înainte de a cere piețarului o legătură de pătrunjel.

Scurt popas în lumea bisturiului

Sistemul medical din România suferă de trei decenii și jumătate de afecțiuni dintre care unele s-au cronicizat. Prima dintre aceste maladii este subfinanțarea sistemului de stat. Pe de o parte, lipsa investițiilor – în toată această perioadă s-a construit un singur spital din fonduri publice la Mioveni, județul Argeș –, pe de altă parte salariile la limita subzistenței, mai ales pentru medicii debutanți, la care se adaugă climatul degradant pe care medicii tineri îl suportă uneori din partea veteranilor bisturiului, de la înjurături la lipsa de colegialitate, de respect și empatie, a făcut ca în ultimii zece ani mii de medici să părăsească sistemul pentru a lucra în spitalele din Occident. 

Nu generalizez, dar medicii veterani, profesori universitari, nu mai fac școală cu rezidenții așa cum au făcut pe vremuri Alexandru Pesamosca, Constantin Arseni, Dan Setlacec, de teamă să nu-și piardă scaunul. Pe de altă parte, sunt chirurgi tineri absolvenți de medicină, și nu doar ai universităților private, care tremură în fața unui bolnav de cancer și țin bisturiul în sala de operație ca pe un stilou Parker. 

În sistemul medical privat e o altă traumă. Medicii profesioniști, plătiți regește, nu acordă pacientului mai mult de cinci minute de stat de vorbă. De ce? Pentru că au o groază de bolnavi pe mână. E vina lor? Da, pentru că acceptă să trateze pacienți peste puterile lor. Spitalul privat evident că e o afacere și își urmărește interesele. În astfel de situații, omul bolnav e de fapt pe cont propriu. Pe lângă toate astea, guvernul Bolojan vine și mărește cota TVA la medicamente, la aparatura medicală, la consumabilele din spitale. Până și halatele sunt mai scumpe, pe măsura prețurilor mai mari percepute de fabricile de confecții.  

„Statul sunt eu“

Să mai facem un pas. România are prea multe companii de stat, unele în pragul falimentului, care nu aduc la buget decât fărâmituri. Grosul banilor se duc pe salariile de nababi ale șefilor. În plus, contractele cu dedicație, nepotismul și cârdășia endemice căpușează marile averi ale statului. Ce face statul? „Statul sunt eu“, e imperativul partidelor și guvernelor care s-au perindat de 35 de ani la butoanele puterii.

Toate aceste năravuri politice se revarsă ca un curent de noroi asupra oamenilor fără apărare. Toate aceste monopoluri ale fățărniciei și cinismului se regăsesc în lacrimile copiilor care adorm seara lihniți de foame.

Ne merităm soarta? Au nababii portofelului doldora dreptul de a ne mâna de la spate ca pe o turmă de capre năpârlite? Are viața un bilet de parcurs asigurat pentru fiecare dintre noi până când vom închide ochii încet dar fără întoarcere?

Am plecat de la TVA și am ajuns la cazmaua groparului. Călătorind astfel printre vipere și fluturi.