Mai poate fi vorba de un parteneriat real?

Tensiunile mocnesc de multă vreme, dar acum au devenit evidente pentru toţi. Reacţia secretarului de stat american, Mike Pompeo, la discursul preşedintelui german, Frank-Walter Steinmeier, a arătat limpede că prăpastia dintre Europa, sau cel puţin dintre Berlin şi, mai mult chiar, dintre Paris şi Washington, e mai adâncă decât oricând. 

China ca inamic

Numeroasa delegaţie americană - surpinzător de mare pentru un an electoral - s-a străduit vizibil să apropie cele două maluri ale Atlanticului, altfel decât o face administraţia Trump. Într-o chestiune, totuşi, guvernul şi Congresul SUA sunt pe deplin de acord, anume că noul adversar al Americii a devenit China. În contextul acestei ameninţări, ar putea exista speranţa ca Europa şi SUA să-şi amintească de ţelurile lor comune. Aproape că nu a existat vreo discuţie, prezentare sau discurs în care americanii să nu amintească de iminenta extindere a rețelelor de comunicaţii 5G şi să avertizeze faţă de implicarea în proiect a companiei chineze Huawei. În pofida rezervelor îndreptăţite, poziţia dădăcitoare a Americii dă mai degrabă naştere unor reacţii adverse. 

În mod cert, vremurile prieteniei strânse transatlantice aparţin definitiv trecutului. Cel puţin retoric, europenii par să se fi trezit. Se vorbeşte din nou despre o putere politică europeană strategică şi suverană. Ar fi bine ca şi Germania să reînveţe limbajul puterii, pe care preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, pare să-l stăpânească deja.

Avantajele ideii franceze

În ce priveşte relaţiile transatlantice, distingem trei poziţii diferite: viziunea franceză asupra independenţei Europei, apoi opinia răspândită mai ales în răsăritul Europei, potrivit căreia raporturile cu Washingtonul ar trebui să fie, indiferent de situaţie, extrem de strânse, şi cea pe care o întâlnim, de pildă, în Germania, oscilând indecisă între aceşti doi poli. Dacă Donald Trump va câştiga alegerile din luna noiembrie, rămânând încă patru ani la Casa Albă, e ca şi sigur că tabăra franceză îşi va consolida poziţia - şi cu ajutorul Berlinului. 

Dinamică în dezbaterea europeană 

Poate că discursul preşedintelui Franţei a fost într-adevăr punctul culminant al Conferinţei de Securitate de la München. Macron reuşeşte să imprime dinamism dezbaterii europene. El luptă susţinut pentru independenţa Europei. Pentru o politică externă şi de apărare comună. Şi dacă acest lucru nu va funcţiona cu toţi cei 27 de membri ai UE rămaşi după Brexit, atunci măcar cu cei care îşi doresc o Europă capabilă de a interveni în "rivalitatea dintre marile puteri", atât de frecvent invocată la reuniunea din capitala Bavariei. 

Macron porneşte de la premisa că ambiţiile nu sunt de ajuns. E nevoie de capacitate de acţiune. Reacţiile germane au fost, ce-i drept, majoritar pozitive. Rămâne de văzut dacă vorbele vor fi însoţite de fapte.