Cine conduce Europa?

Periodicitatea summiturilor europene creşte de la un anotimp la altul, fără ca întâlnirile tot mai dese ale şefilor de stat şi de guvern să aducă şi rezolvări cu aceeaşi frecvenţă. În temele fierbinţi, linia dezbaterilor e trasată de cancelara federală Angela Merkel, preşedintele francez Nicolas Sarkozy poate să pozeze în coautor şi, de la o vreme, important în scena europeană apare şi premierul italian Mario Monti.

Merkel vine la Bruxelles ca reprezentant al ultimei naţiuni din zona euro cu rating maxim. Germania este locomotiva creşterii în Europa, chiar dacă locomotiva a respirat mai greu, în ultimele luni. I-a luat cam doi ani cancelarei federale să îşi ia în serios poziţia dominantă printre omologii comunitari. E drept că, acolo, sus, eşti mereu predispus să fii lăsat singur. S-a văzut la cel mai recent Forum Davos, când Angela Merkel a mers, constantă dar solitară, pe calea refuzului de a scoate pe piaţă mai mulţi bani, cum o sfătuiesc Fondul Monetar Internaţional, Statele Unite şi mulţi dintre colegii ei europeni.

"Nu avem nici o vină că suntem atât de mari", a comentat, înaintea summitului de la Bruxelles, Angela Merkel. "Nu putem sta, însă, deoparte şi să aşteptăm în speranţa că fiecare îşi va face treaba cum se cuvine. Suntem şi pregătiţi să învăţăm, unii de la alţii. Nu are nimic de a face cu dominanţa", a ţinut să puncteze şefa Executivului de la Berlin.

De la Merkozy la Merkonti

Până acum, de-a lungul crizei, demersurile cancelarei Merkel au fost împărtăşite - până la naşterea poreclei "Merkozy" - de preşedintele francez Sarkozy: de la un set de principii convenite pe plaja staţiunii normande Deauville, în octombrie 2010, până la pactul fiscal schiţat de cei doi cam peste noapte, în decembrie, şi propus spre a fi convenit de restul europenilor în cadrul summitului de astăzi, de la Bruxelles, pe principiul "Cine vrea să vină cu noi, bine; cine nu vrea, iaca, nu vrea!". Un principiu enunţat de şeful statului francez, cel care a încercat să insufle propriului electorat convingerea că preşedintele Franţei este una din cele două voci ale tandemului Merkozy. Din nefericire, odată cu pierderea de către Franţa a unuia dintre cei trei A din rating a scăzut şi gradul de coeziune dintre liderii de la Paris şi Berlin. Sarkozy trebuie să lupte cu prognozele economice şi, aceasta, într-o manieră în care disciplina bugetară şi reformele să nu îl coste realegerea în scrutinul prezidenţial din aprilie. De succesul lui Sarkozy are nevoie şi Angela Merkel. Dar nimic nu este sigur - şi nici suficient.

De trei ori, din decembrie încoace, în tandemul franco-german a fost cooptat şi noul premier tehnocrat italian Mario Monti. Presa a speculat că, în ultima vreme, Merkozy s-a transformat în "Merkonti". Ceea ce, defalcat, poate fi şi tripletă dar şi tandem, în funcţie de evoluţiile din viitorul apropiat.

Mulţi dintre ceilalţi lideri europeni contestă modul perceput drept ultimativ în care Berlinul şi Parisul au schiţat politicile comunitare, în perioada din urmă. Şeful socialiştilor din Parlamentul European, Hannes Swoboda, se face, în acest sens, purtător de cuvânt al statelor mai mici din Uniune. E drept că între Parlamentul European şi Consiliul format din liderii politici naţionali, relaţiile au fost mereu de concurenţă - cu atât mai mult acum, când pactul fiscal aflat în prag de definitivare a fost elaborat fără consultarea legislatorilor comunitari şi nu prevede prea multă atenţia acordată aleşilor direcţi de la Bruxelles/ Strasbourg. Criza a ştirbit şi din autoritatea pe care şi-a perceput-o în ultimii ani Comisia Europeană; ca atare, preşedintele ei, Jose Durao Barroso, care a ţinut ani la rând o tăcere cvasi-trapistă în relaţia cu euro-deputaţii, a trecut la faza curtoaziei asidue, marşând pe ideea consolidării instituţiilor existente în detrimentul elaborării unor noi structuri, pe alocuri paralele.

Limitele atotputerniciei

Decanul de vârstă al şefilor de stat şi de guvern din Uniunea Europeană, premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker, se îndoieşte că Europa, în ansamblul ei, se va lăsa angrenată de motorul franco-german. Într-un interviu acordat publicaţiei economice Handelsblatt, Juncker a criticat tandemul Merkozy care, spune politicianul, îşi arogă meritele unor idei mai vechi pe care le relansează cu titlu propriu în cadrul strategiei de stabilizare a zonei euro. Acelaşi Juncker a punctat că 17 dintre cele 27 de naţiuni ale Uniunii au datorii mai mici decât Germania, apostolul "ortodoxiei bugetare". De altfel, şeful Executivului Poloniei, Donald Tusk, a solicitat la rândul lui ca ţările Uniunii care nu fac parte din spaţiul monetar, dar care se alătură pactului fiscal, să fie activ consultate. Despre Marea Britanie nu mai e cazul să vorbim - Londra premierului David Cameron făcând un pas spre izolare când a refuzat noul mini-tratat fiscal.

Că Angela Merkel nu este atotputernică o dovedeşte veto-ul francez la instalarea economistului-şef al Băncii Centrale Europene, semn că şi tandemurile pot da rateuri, câteodată. Nici în privinţa soluţiei în problema datoriilor nu a putut să convingă Franţa sau Italia să renunţe la ideea eurobondurilor - Merkonti are, la nevoie, sămânţă de scandal.

La recentul Forum de la Davos, miliardarul George Soros a încercat să răspundă în locul europenilor: pieţele financiare sunt cele care dictează agenda politică. "Pe scaunul pilotului", a conchis Soros, "stau creditorii".

Autor: Bernd Riegert / cş
Redactor: Medana Weident