România în depeşele americane

Telegrama, publicată de ziarul britanic The Guardian, a fost expediată din Bruxelles în 28 aprilie 2004 şi relatează conversaţia purtată de un diplomat american cu o personalitate importantă a politicii europene la momentul acela, comisarul european Chris Patten.

Britanicul de orientare conservatoare avea în grijă relaţiile externe şi în această calitate a făcut o serie de comentarii despre slăbiciunea structurală a Uniunii Europene şi despre procesul de extindere care decurgea, în opinia sa, destul de prost.

Pentru a se face mai bine înţeles, el a explicat diplomatului american că, spre deosebire de o alianţă ca NATO, o Uniune pretinde mult mai mult de la viitorii săi membri. Când o ţară devine membră a unei alianţe, ea devine parte a unui întreg cu scop comun şi nimic mai mult. Dar, odată integrată în UE, o ţară contribuie inevitabil la viaţa comună pe toate planurile. Din clipa admiterii, a explicat Patten, „noi trebuie să fim gata, de exemplu, să manifestăm toată încrederea în standardele lor alimentare sau sanitare”.

În acest context, Patten a lăudat Croaţia, deplângând rezerva unor ţări europene faţă de această ţară din fosta Iugoslavie, care este mult mai europeană decât Bulgaria sau România. Cât priveşte România, Chris Patten a spus că este „o naţiune primitivă”. Sau în engleză „a feral nation”, ceea ce s-ar mai putea traduce prin „naţiune înapoiată”.

Desigur că nu ar fi prima dată când românii află opinia sinceră a unui responsabil european. S-ar putea spune că de 10 ani încoace s-a manifestat un proces dureros de adaptare a românilor la imaginea pe care ei înşişi o proiectează în afară. Imagologia a devenit o obsesie românească şi nu întâmplător ministrul Turismului este astăzi preocupat nevrotic de brandul de ţară şi de imaginea României în lume.

Comentariul lui Chris Patten conţine însă ceva mai important. El spune relaxat că, în procesul de extindere, UE a făcut rabat de la criteriile afişate, în folosul unor candidate care nu meritau (Cipru de pildă, dar şi România şi Bulgaria).

Diplomaţii români şi cei implicaţi direct în negocierile de aderare au sugerat mereu că România este o victimă a unor standarde duble, că poartă altfel spus povara unor aprecieri politice subiective. Ei au declarat de fiecare dată când România se găsea în faţa unui prag dificil că decizia este în realitate una „politică”, expresie care, dincolo de sensul ei general admis, sugera că în evaluarea obiectivă a criteriilor de aderare se amestecă nedorite ingrediente subiective.

La prima vedere este un truism, dar cine a urmărit îndeaproape procesul de aderare ştie că, prin această noţiune de „decizie politică”, responsabilii români au sugerat mereu că sunt nedreptăţiţi.

Este greu de spus acum câtă acoperire aveau aceste aprecieri destul de frecvente la Bucureşti, dar este cert că România a încheiat negocierile de aderare exact la termenul stabilit, în decembrie 2004, cu toate că se recunoscuse oficial că nu respectă toate standardele.

Depeşa diplomatică americană dezvăluie că procesul de extindere a fost într-adevăr unul complicat şi marcat de negocieri între parteneri cu interese diferite, dar, indirect, mai arată că, în pofida unor nemiloase judecăţi de valoare, a unor aprecieri, aşa zicând, „politice”, România nu are cele mai multe motive să se plângă.

Aşadar, în ciuda imaginii sale mai puţin favorabile, România a profitat, până la un punct, din plin de voinţa de extindere a UE. După 2007, eşecul reformelor şi ratarea fondurilor structurale nu pot fi puse decât pe seama politicii româneşti.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu