Comentariu: Geoană şi iertarea

În acest scop, Geoană şi-a procurat nu numai susţinerea primarului sibian Johannis, ci si pe cea a timişoreanului Ciuhandu, reprezentantul unei aripi a PNŢCD, partidul distrus de maşinaţiile aceloraşi emanaţi ai PCR care au devalizat România şi înainte şi după 1989.

Îmbătat poate de aparentul succes de campanie repurtat cu difuzarea largă şi repetată în neştire la televiziunile „mogulilor” a unei casete nu tocmai autentice, dar eficiente în a-i incrimina grav adversarul, Geoană s-a încumetat chiar, zilele trecute, să se ducă "în gura lupului".

În inima Banatului, succesorul lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase la cârma partidului condus cândva de Nicolae Ceauşescu, a provocat, fireşte, revolta timişorenilor. Protestatarii din 1989 şi urmaşii celor care au declanşat prin eroismul lor debarcarea sinistrului regim comunist, nu se pot împăca defel cu gândul scandaloasei anexări, de către un PSD nereformat, a simbolurilor revoluţiei anticomuniste şi, postmortem, a numelui, încă nealterat, al lui Corneliu Coposu.

Ca şi episodul „caseta”, anunţată cam ca în „Scrisoarea pierdută”, de către Dinu Patriciu, înainte să fie transmisă de „Antenele” voiculesciene şi de Realitatea TV a faimosului Sorin Ovidiu Vântu, înscenarea de la Timişoara ar fi putut fi amuzantă. Dar, dincolo de halucinanta tripletă Geoană-Antonescu-Johannis figurând în prim-planul ei, şi dincoace de faptul că în joc e, totuşi, viitorul României, candidatul PSD a citat o vorbă serioasă. „Înainte să condamni trebuie să fii pregătit să ierţi”, declarase cândva Nelson Mandela.

Întrucât, potrivit mentorului său, Ion Iliescu, agerimea de minte nu e punctul forte al lui Mircea Geoană, i se pot ierta multe liderului PSD. De pildă, că nu vrea sau nu poate să înţeleagă că, de prea multă iertare, România postceauşistă, lipsită de legea lustraţiei cerută de punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, a rămas la cheremul politic, economic şi mediatic al foştilor securişti şi comunişti, deveniţi peste noapte rechini capitalişti.

Unii ar fi pregătiţi să-l scuze pe Mircea Geoană că nu şi-a evacuat din casă soacra. Ori poate chiar să arate înţelegere pentru afacerile profitabile, dar moralmente îndoielnice, ale familiei sale. În fond, la acest capitol, nici unii din susţinătorii PDL-işi ai lui Traian Băsescu n-au fost uşă de biserică. Iar alţii s-ar putea să-i ierte până si vizitele efectuate în secret la Moscova.

Apoi, lui Geoană nu i se poate imputa anihilarea, prin îmbrăţişarea unor Antonescu, Orban, Tăriceanu şi Patriciu, a liberalismului românesc. E dreptul liderului PSD să-ncerce să obţină ce aliaţi vrea. Istoria, în mod cert, va atribui vina distrugerii acestui mare partid liderilor PNL care au găsit de cuviinţă să perpetueze politica trădării propriilor principii liberale şi de dreapta iniţiată de un Tătărăscu şi continuată, după 1989, de Radu Câmpeanu.

Iertarea presupune asumare

Ce nu i se poate în schimb ierta lui Mircea Geoană e faptul că s-a opus reformării justiţiei şi clasei politice româneşti. Că nu şi-a delestat propriul partid de baronetul său corupt. Că nu l-a epurat. Că, din prea mare sete de putere, nu s-a disociat de un Adrian Năstase ori un Ion Iliescu dornic să nu fie condamnat, dar incapabil să-şi ceară iertare măcar pentru sângele vărsat la mineriade. Să nu ştie, oare, Geoană, că iertarea presupune asumarea?

De neiertat este şi faptul că a rămas inextricabil legat de arhitecţii unei campanii electorale talibanizate, de o toxicitate fără precedent în analele istoriei şi presei postbelice europene. O campanie de mistificare, dezinformare şi demonizare a unui candidat, din care nu mai lipsea decât auto-dafeul lui Băsescu (acuzându-se pe sine, cu mânie proletară, de "trădare a intereselor partidului") spre a merita titlul de înscenare stalinistă.

Or, să ne ierte Mircea Geoană. Băsescu a făcut greşeli. Dar are cel puţin virtuatea de a fi indicat corect direcţia în care va trebui s-o apuce ţara spre a se mântui de marile sechele ale trecutului. Băsescu mai are şi meritul de a fi demarat energic în transpunerea acestei fapte. Dacă liderul PSD nu s-a dovedit, în schimb, în stare să-şi despartă nici propriul partid de fantomele însângerate ale trecutului şi să-l apropie de o social-democraţie veritabilă, ce-l califică oare, moral şi intelectual, să modernizeze o ţară întreagă, adusă la sapă de lemn de oligarhia care îl susţine?

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder