1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Școala, victima unei reforme ignorante

Unda de șoc a ajuns și în România, adusă de experții în educație care, deși nu au nicio virtute intelectuală dovedită, ocupă poziții tot mai influente în diferite Institute sau comisii de reformă.

Într-un interviu recent, ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a spus, în sfârșit, ceea ce aștepta toată lumea cu o minimă înțelegere a problematicii culturale:

”Ca ministru al Culturii, consider că e un dezastru să scoţi muzica şi latina din şcoli. A fost lansată această dezbatere în spaţiul public, care a fost organizată de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Ea a comportat într-o primă fază renunţarea la ora de latină, renunţarea la o oră de română, din cele patru, la clasa a V-a, renunţarea la ora de desen la anumite clase, la ora de muzică, comasarea istoriei cu alte discipline sub un label care n-am înţeles exact ce ascundea. Din punct de vedere al ministrului Culturii, dacă s-ar aplica această reformă curriculară ar fi un dezastru, pentru că sunt vizate chiar acele competenţe care structurează cultura într-un copil, într-un tânăr. Asta înseamnă cultura: istorie, muzică, desen, română şi latină.”

Fraza aceasta ar trebui pusă în exergă, iar cei din Ministerul Educației, în frunte cu ministrul însuși ar fi nimerit să o copieze de o sută de ori, așa cum făceau elevii pedepsiți din clasele de odinioară și apoi să o repete pe de rost, cu dicție, ca să ne convingem că au priceput.

Suntem conștienți însă că problema este mult mai gravă. Nu simpla ignoranță a celor investiți să facă reforma este de vină, ci un mod de gândire care se opune metodic ideii de cultură pe care o definea, implicit, Vlad Alexandrescu. Pentru că aici rezidă dificultatea, în faptul că specialiștii care populează Institutul de Științe ale Educației lucrează cu concepte cu totul diferite. Din punctul lor de vedere, cultura în sens tradițional este opresivă în virtutea ierarhiilor cu care operează. Să vorbești de ”cultură înaltă” și ”cultură de consum”, să continui să lucrezi cu antinomia superior/inferior, sus/jos, să cultivi autorii mari, pentru că sunt ”mari”, să admiri ”geniul” înseamnă, în opinia experților, să ții mințile copiilor înlănțuite, îngrădindu-le creativitatea și emanciparea.

De altfel nu ar trebui să ne mirăm, ci doar să ne facem reproșuri că nu am reacționat la timp, pentru că aceste mutații s-au petrecut, încetul cu încetul, de multă vreme. Manualul de literatură română nu îi mai studiază pe ”marii clasici”, ci tratează textele literare din punct de vedere tematic, fără nicio cronologie, fără contextualizare istorică, într-o simultaneitate din care lipsește, desigur, și judecata de valoare. Sau, dacă nu este organizată tematic, materia e distribuită după genuri literare, nuvela, romanul etc. și la fiecare capitol autorii sunt iarăși amestecați indistinct.

Toate acestea sunt, parțial, reziduuri ale structuralismului care domina elita academică de la noi prin anii '70, '80 ai secolului trecut, dar care lăsa încă intactă perspectiva istoriei literare clasice. Elevii învățau biografii, descriau epoca, făceau comparații, căutau surse și influențe, în fine citeau ca pe o biblie ”Istoria literaturii ...” a lui G. Călinescu și făceau analize structurale separat. Acum totul s-a redus la un structuralism simplificat, perspectiva istorică fiind abolită în cea mai mare parte. Amputarea istoriei ca disciplină, avută și ea în vedere, este legată logic de aceste tendințe.

Dar reformele școlare nu ar fi avut anvergura pe care au dobândit-o la noi, dacă nu ar fi fost purtate ca pe o pernă de aer de progresismul ideologic care vituperează peste tot ideea de ierarhie, care dinamitează vechiul canon, căutând să-l înlocuiască cu o agendă pur politică (așa numitele studii culturale). Copleșite de presiunile ideologice tot mai imperative, scria acum 20 de ani americanul Harold Bloom, universitățile cele mai conservatoare se vor declara înfrânte: ”Tristul adevăr e că nu ne putem opune. Rezistăm până la un punct, dar după aceea chiar și propriile noastre universități s-ar vedea constrânse să ne declare rasiști sau sexiști. Mi-amintesc de un coleg declarând – cu ironie desigur – unui reporter de la New York Times că: Noi toți suntem critici feminiști …Este o retorică potrivită unei țări ocupate, care nu se așteaptă, de fapt, la o eliberare autentică” (”Canonul occidental”).

Unda de șoc a ajuns și în România adusă de experții în educație care, deși nu au nicio virtute intelectuală dovedită, ocupă poziții tot mai influente în diferite Institute sau comisii de reformă. Consecința este că studiul în perspectivă istorică este demonetizat, limbile clasice fiind doar alte victime printre victime, deși unele de o mare noblețe. (În Franța asistăm la aceeași discuție și nu ar fi de mirare ca specialiștii de azi de la București să o imite, în buna tradiție a sincronismului, pe Najat Vallaud-Belkacem, așa cum reformiștii prezidați de Traian Băsescu îl urmau îndeaproape pe Jacques Attali). Dar uciderea culturii clasice nu s-a produs nici ea dintr-o dată. Private de întregul context cultural în care studiul lor se dezvoltase, lipsite de angrenajul social care le asigurase prestigiul, limbile clasice au ajuns ca albatrosul lui Baudelaire, vietăți urâte, anoste și stângace de care își bat joc matrozii și barcagii. Rezistența la reforme este de aceea atât de firavă.

Prin urmare, cu toate aceste intervenții binevenite, nu ne putem aștepta la o restaurare a situației de odinioară. Cu multă voință și inteligență politică putem spera cel mult, așa cum spunea iarăși Harold Bloom, ca școala să urmeze sfatul Prințului din ”Ghepardul” lui Lampedusa, care le propunea nobililor ”să schimbe peste tot doar câte puțin astfel ca totul să rămână la fel”. Sau dacă nu la fel - asta nu se mai poate - măcar să întrețină memoria vie a ceea ce a fost.

Vă mai recomandăm