Ștefan Susai și stațiile sale auto cu mozaic

Originar din Sculeni, comună de pe malul drept al Prutului, Ștefan Susai este un împătimit al Basarabiei. A colindat-o în lung și-n lat, începând cu Sculeniul de pe celălalt mal, stâng, al Prutului – pentru că sunt două sate cu același nume, care se privesc față-n față și se întreabă, strigându-și dorul peste apele tulburi ale frontierei: „Ce mai faci, frate?”

Așa ar scrie, probabil, un poet basarabean din epoca „podurilor de flori”, evocând înstrăinarea românilor impusă de comunism și de ocupația sovietică.

Ștefan Susai are o abordare mai puțin lirică. Nu-și refuză, e drept, plăcerea contemplației și a reflecției pe marginea istoriei nemiloase, dar face și lucruri concrete: descoperă frumosul în chipuri de oameni și-n locuri basarabene, le pune în valoare în lucrări artistice memorabile.

Cum este și noul său album, apărut după altele două pe care le-a realizat: „Cioropcani 110” (2020) și „Văratic. Album de familie” (2025).

Volumul „Stațiile auto cu mozaic din Republica Moldova” a fost lansat pe 11 iunie 2026, la Librăria din Centru a Editurii Cartier.

Frumosul care a învins propaganda

O localitate, oricât de modestă, dacă are o stație auto, nu e pierdută. Semnalează că de aici pleacă și aici sosesc oameni. O stație auto te scoate din anonimat, te așază pe hartă.

Albumul adună imagini cu 157 de stații auto mozaicate, de pe ambele maluri ale Nistrului, majoritatea realizate în perioada sovietică.

Au un design diferit: figuri geometrice, imitații de covoare moldovenești și persane, păsări, cerbi, iezi (în zona codrilor), pești, și desigur oameni – femei și bărbați prinși la cules de struguri sau încingând hore în ritmuri săltărețe. Găsești și desene abstracte, fractali, protuberanțe. E nelipsit emblematicul cocostârc al Moldovei, cu strugurele de poamă în cioc.

Multe din stații transmit un cert mesaj propagandistic. Autogara centrală din Chișinău, bunăoară, expune avântul socialist: sudori, agricultori care muncesc cu entuziasm în câmpuri și pe șantierele patriei sovietice, dar și cetățeni care se relaxează, discută, cântă la chitară.

La autogara din Bender (Tighina) mesajul politic e și mai manifest: vezi mausoleul lui Lenin pe perete. Regimul separatist transnistrean s-a străduit ca desenul original să nu aibă de suferit.

Dar în general, acolo unde nu au reușit oamenii cu indiferența și obtuzitatea lor, și-au făcut treaba agenții naturali ai eroziunii. Pereții multor stații seamănă cu mozaicurile din anticul Pompei după înlăturarea cenușii vulcanice, care expun episoade de luptă, scene de amor sau de petreceri. În Moldova, cea acoperită de uitare, mozaicurile au pietricele roase sau căzute, desenul cu greu mai poate fi refăcut.

În alte cazuri, e complet diferit. La Țiganca, raionul Cantemir, Ștefan Susai a surprins pe pereții stației auto o scenă inedită: Iisus sporovăind cu o țărancă: vorbește agitat, gesticulează (cum știm că nu i-a prea stat în fire). Pe un alt perete – femeia cruciat, cu scut și lance, o Ioana d’Arc a Moldovei.

E o creație de după 1991, mai ales că în aceeași localitate, Țiganca, se află și un mare cimitir al ostașilor români, căzuți în iunie 1941, un loc de veci reconstituit prin grija autorităților și a oamenilor de pe cele două maluri ale Prutului.

Volumului realizat de Ștefan Susai i s-ar fi potrivi foarte bine subtitlul „Popasuri sentimentale”, întrucât nu e doar un album cu imagini frumoase, sunt și povești de viață pe care Ștefan Susai le țese cu migală, dezvăluind situații dramatice.

O contribuție la salvarea unui patrimoniu inedit

Spicuim din intervențiile vorbitorilor de la lansarea albumului – eveniment moderat de scriitorul Emilian Galaicu-Păun.

Emilian Galaicu-Păun: „Stațiile auto cu mozaic, făcute în perioada sovietică, aveau un scop propagandistic, dar întrucât pentru împodobirea lor erau angajați artiști de primă mână – Ilie Bogdesco, Igor Vieru, Aurel David ș.a. –, acest fapt a mai îndulcit realitatea deprimantă a epocii. 

E un album foarte special, pentru că reprezintă o creație colectivă, dar și o operă de autor: Ștefan Susai, călătorul impenitent, a străbătut Moldova în toate direcțiile, a fotografiat aceste stații și le-a pus pe hârtie, contribuind la salvarea unui patrimoniu al Basarabiei.”

Nina Corcinschi: „Ștefan Susai și Editura Cartier ne oferă prilejul să trecem de la o lume alb-negru către un tărâm încărcat de culori, povești și semnificații. Incredibil cum, adunate între copertele acestui album, stațiile auto din două sate, Morozeni (satul mamei mele) și Puțintei, pe unde am trecut de nenumărate ori, arată cu totul altfel! 

Atunci, în adolescența mea, eram grăbită, mă uitam la ceas, vine nu vine autobuzul?, erau momente încărcate de tensiune, și nu mă uitam la mozaic, nu vedeam acel loc dintr-o perspectivă estetică, îl vedeam ca pe o arenă de luptă: mă înghesuiam printre alți pasageri, mai primeam câte un cot în coaste, trebuia cu orice preț să urc în autobuz.

Acum le privim și ne minunăm. Ce înseamnă să ai ochi de artist! O stație e un loc de unde se vine și se pleacă, se întâlnesc priviri, se schimbă două vorbe. Oamenii se duc, stația rămâne, cu inscripțiile ei, cu pereții din care s-a șters vopseaua, de unde au mai sărit niște pietricele. Sunt multe istorii, multe confesiuni care însoțesc aceste întâlniri pe care le-a fixat sau au rămas în memoria autorului, despre care merită să scrie.

Ștefan Susai ar trebui declarat „cetățean de onoare” al tuturor satelor prin care a trecut, pentru că a scos la iveală frumosul, semnificațiile, culorile lor irepetabile!”

E rândul guvernării să facă ceva

Emilian Galaicu-Păun: „Absolut de acord! Bănuiesc că multă lume va căuta în albumul lui Ștefan stația în care a stat poate ani de zile, muncit de gândul, de teama dacă va încăpea sau nu în autobuz.”

Gheorghe Erizanu: „Ar trebui să ne imaginăm efortul lui Ștefan Susai, care venea din Iași să facă un lucru pe care aveam noi datoria să-l facem. Eu am propus acest proiect, până la Ștefan, la doi artiști fotografi de la noi, care inițial au acceptat, dar au abandonat din motive diferite. De aceea meritul lui Ștefan Susai este imens.

Sigur că cetățenii cu viziuni de stânga vor fi foarte bucuroși că a apărut acest album. Stațiile auto erau un mijloc de propagandă, totuși artiștii care au conceput aceste mozaicuri erau destul de subversivi, chit că au fost bine plătiți de statul sovietic. Stațiile n-au fost construite de ministerul Culturii, ci de ministerul Transporturilor, dosarele sunt la ei, dacă nu le-au pierdut sau ars...

Suntem conștienți că multe stații prinse în acest album vor dispărea și avem nevoie de o lege care să le protejeze. Am încercat acum trei ani să promovăm o asemenea lege, dar n-a mers. Noi am avut conace în Basarabia, mult mai costisitor de întreținut, și s-au pierdut, există încă turnurile de apă feroviare, azi lipsite de utilitate, degradate și ele, deși sunt niște construcții originale.

Stațiile auto mai pot fi savate. Ar trebui doar ca fiecare să-și facă datoria. Ștefan Susai și-a îndeplinit munca de autor și-i suntem recunoscători, editura a tipărit albumul, cartea se află în vânzare, e rândul guvernării să facă ceva.”

Stații salvate și stații acoperite cu var

Emilian Galaicu-Păun: „Plăcerea lui Ștefan Susai de a descoperi zona crepusculară a Estului îmi amintește de pasiunea lui Andrzej Stasiuk, scriitorul polonez pe care l-am avut oaspete la Librăria din Centru cu mai mulți ani în urmă, când și-a lansat cartea „Călătorie spre Babadag”. Stasiuk schițează acolo o hartă metaforică a Estului postcomunist, cu toate contrastele lui, din care extrage o poezie a melancoliei. Fiecare fotografie din albumul lui Ștefan Susai are o poveste, să ne spună mai multe autorul.”

Ștefan Susai: „Acest album nu e doar rodul muncii mele, ci al unei echipe. Mulțumesc Editurii Cartier, directorului Gheorghe Erizanu, lui Vitalie Coroban, redactorul artistic, și lectorului Valentin Guțu.

A fost un proiect care a durat aproape trei ani și a fost foarte dificil de făcut. Aveam la început mai multe stații fotografiate, dar a trebuit să trec de patru, cinci, șase ori pe acolo, ca să văd în ce stare se află, dacă mai există, dacă n-au fost demolate. Am mers pentru proiectul ăsta cu mașina mea, cu automobilele altora, cu camionul, cu microbuzele, cu autobuzele.

Cele mai multe stații sunt într-o stare dezastruoasă. Bunăoară, la Hirova e o stație de o frumusețe deosebită, parcă intri într-o biserică ortodoxă, are zugrăvită pe pereți „Facerea” cu Adam și Eva, și îi cădeau bucăți din mozaic.

M-a șocat apoi atitudinea unui primar din Transnistria, care a pus să se dea cu var peste mozaicul stației. L-am întrebat de ce a făcut-o și mi-a zis: „Ca să fie frumoasă”. I-am răspuns: „Mă îngrozește frumosul din mintea dumitale!”

În alte locuri am avut mai mult noroc, de pildă la Cișmichioi – vedeți imaginea de pe copertă –, am reușit să-i conving pe localnici să repare stația.

Cel mai greu a fost în Transnistria. Eram la Caragaș, unde sunt două stații auto aproape una de alta, pe ambele sensuri. Ajunsesem acolo ghidat de un localnic, ca să fac fotografii. Și era un grup de milițieni. Noi ne uitam la ei, milițienii se uitau la noi, o pândă reciprocă. Și când am scos aparatul să fotografiez, imediat s-au apropiat: că de ce facem fotografii? Le spun: e o stație frumoasă, trebuie salvată. Și s-au „muiat” milițienii și au început aproape să plângă: „Ce stații frumoase se făceau pe timpul Uniunii Sovietice și unde am ajuns azi!...”

Nu observăm aceste stații, ne-am obișnuit cu ele și, la fel, trecem pe lângă oamenii de lângă noi fără să bănuim că ar putea să ne povestească lucruri extraordinare. Cum e și monologul femeii din autobuzul albastru „Bălți-Râșcani”, cu care am călătorit – o viață de mizerie, cu umilințe și violență, cum au avut și mai au atâtea femei din Moldova.

Dacă ar fi să o iau de la început, nu știu dacă aș avea puteri să mă angajez într-un asemenea proiect. Nu cred că cei din conducerea statului circulă atât cât am circulat eu prin toată Moldova. Uneori aveam zile când trebuia să ajung din Cișmichioi din sud, până în Larga din nord.

Dar sunt mulțumit. Este nu doar un album frumos, e și o poveste frumoasă și sunt convins că albumul o să placă multora și că va rămâne o amintire demnă de păstrat.”

Mireasa care așteaptă

„Odată mi s-a spus că, dacă vreau să am puterea să încep o viață nouă, nu trebuie să mă uit înapoi când urc din stație în autobuz. Altfel, mi s-a zis, niciodată nu vei putea pleca din sat. Nu știu dacă am privit în urmă, dacă superstiția a fost întocmai cum mi-a fost descrisă. Oriunde am plecat, am revenit.” – scrie Ștefan Susai în albumul său și noi știm că s-a ținut de cuvânt.

Te uiți la mireasa din stația de pe coperta volumului și-ți zici că este Moldova care-și așteaptă pețitorii. Sperăm ca tânăra înveșmântată în alb să aibă libertatea să-și aleagă ea soțul, să nu aibă parte de un mariaj abuziv, cum s-a întâmplat de atâtea ori de-a lungul istoriei.