Ce au in comun teroristul Escobar si conducatorii Romaniei

A construit fatete ale memoriei, pentru ca memoria e singura solutie de a uni o tara, si astazi polarizata, dupa esecul unui referendum pentru pacea dintre guvern si guerilla.

Scriitorul columbian a venit pentru cateva zile la Timisoara, la un Festival International de Literatura a carui tema generoasa a fost cea a relatiei dintre tara si patrie.

Asa am si inceput dialogul cu Juan Gabriel Vasquez, dialog care e iesit pe parcurs din limitele unei discutii despre cele doua carti traduse la Polirom - "Zgomotul lucrurilor in cadere" si "Forma ruinelor" - pentru ca aveam in fata un intelectual plin, un umanist, un scriitor angajat si care crede ca, daca romanul ramane un spatiu lipsit de obligatii, autorul are obligatia morala de a lupta pentru directia buna a tarii lui.

Interviul este, asadar, despre cum integrezi trecutul in memoria sociala, fara a privilegia minciuna, cum poti evita noile populisme, care il conving pe om ca numai votand cu astfel de politicieni este aparat si, in acelasi timp, parte a povestii, dar si despre polarizarile Europei ultimului deceniu, unde columbianul a trait in exil.

Juan Gabriel Vasquez, am intalnit intr-una dintre cartile traduse in limba romana, "Zgomotul lucrurilor in cadere", aceasta fraza: "Cel mai trist lucru care se poate intampla unei persoane este sa afle ca amintirile pe care le are sunt minciuni". Sa incepem de aici dialogul nostru si va rog sa imi explicati acest lucru, de ce anume desconspirarea, sa ii spun asa, a memoriei ca minciuna e cel mai trist lucru.

Acea carte a fost un exercitiu de memorie si vorbesc aici de amintiri foarte dificile. Am inceput sa o scriu in 2008, la aproximativ 15 ani de la moartea lui Pablo Escobar. Deja traiam la Barcelona si uitasem aproape complet cum a fost sa cresc si sa traiesc in Bogota, in acei ani grei, cu terorism, asasinate, atentate cu bomba.

Ca scriitor, trebuia mai intai sa ma pun in postura naratorului din carte, trebuia sa scormonesc in trecutul recent al tarii mele, in amintirile mele personale si sa decid daca amintirile mele erau adevarate.

Ce i se intampla naratorului din carte mi s-a intamplat, de fapt, mie: intr-o zi ma uitam prin reviste si gasesc o poza a unui hipopotam mort. Era vorba de un animal pe care autoritatile columbiene au fost silite sa-l ucida, dupa ce a scapat din gradina zoologica personala a lui Pablo Escobar. Aceasta poza, a unui animal mort inconjurat de cei ce-l vanasera, a avut un efect puternic asupra mea: m-a socat, m-a stimulat si pe moment nu-mi dadeam seama de ce.

Pe masura ce scriam romanul, mi-am dat seama ca imaginea acelui hipopotam era foarte asemanatoare cu imaginea lui Pablo Escobar mort, inconjurat de o multime de politisti, de militari si de agenti americani.

Asadar, acea poza mi-a deschis ferestrele catre amintirile ce pareau uitate, amintiri traumatice si mi-am dat seama cat de dificil este, de fapt, sa scrii despre cele mai oribile lucruri care ti s-au intamplat.

In timp ce scriam cartea, vorbeam mereu la telefon, cu prietenii, si-i intrebam: imi amintesc eu bine de un lucru sau altul sau poate exagerez si dramatizez prea mult? Iar ei imi confirmau ca intr-adevar asa se intamplasera lucrurile.

Mi-a ramas in minte ce mi-a spus soferul de taxi care m-a dus la aeroport recent: Romania se va vindeca doar cand vom inceta sa tot vorbim despre comunism, cand va veni o generatie care nu are nicio amintire despre cum era atunci. Poate uitarea sa faca mai mult bine decat amintirea, atunci cand vorbim de natiuni?

Intrebarea exista dintotdeauna: este mai bine sa ne amintim sau trebuie sa incercam sa uitam? Care e calea cea mai buna pentru a merge inainte? Inteleg rationamentul din spatele ideii ca uneori trebuie un inceput complet nou, sa uitam de ce a fost, sa ne concentram doar pe a avansa. Experienta insa contrazice aceasta abordare. In unele locuri, cum sunt Balcanii din anii '90, memoria istorica a fost folosita pentru a alimenta razboiul, a inteti resentimentele si ura ca arma politica.

Eu, unul, am crezut intotdeauna in ceea ce Carlos Fuentes, marele romancier mexican, spunea: nu poate exista un viitor viu daca trecutul este mort. Daca trecutul tau, ca natiune sau cultura, este mort, daca nu stii ce s-a intamplat, nu poti inainta. Asadar, pentru a lasa in urma conflictele, mai intai trebuie sa gasesti adevarul despre acele conflicte.

Adica sa povestesti despre ele. Asta am incercat eu sa fac, povestind despre comertul cu droguri in volumul "Zgomotul lucrurilor in cadere", si asta am facut si in "Forma ruinelor" - sa arunc lumina asupra misterelor din trecutul tarii mele, asupra umbrelor pe care acest trecut le-a aruncat asupra vietii mele. Cred cu tarie in puterea amintirilor de a tine viu trecutul pentru a ne ajuta sa mergem inainte.

Cititi interviul integral pe ziare.com accesand linkul de mai jos.