Zbor deasupra unui festival în Pata Rât | România | DW | 18.08.2022
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Zbor deasupra unui festival în Pata Rât

N-a fost bâlci, n-au fost urși care să danseze, nici ghicitoare în glob de cristal sau palmă. Festivalul romilor din Pata Rât a fost despre dreptul la un loc într-o lume mai bună. Și mai zâmbitoare.

Festivalul Khetane, a fost organizat în premieră la Cluj

Festivalul Khetane, a fost organizat în premieră la Cluj

Aeroportul Avram Iancu din Cluj este al doilea din România. Aproape trei milioane de pasageri au aterizat sau decolat de aici, în anul de dinaintea pandemiei, 2019. Celor care prind locuri pe scaunele din partea stângă a avioanelor, li se arată la decolare prin hublou rampa de gunoi a municipiului, cu cele patru comunități răsărite acolo în ultima jumătate de veac. Patru așezări improvizate pentru cei mai săraci dintre clujeni, neplăcuți vederii și nedoriți în orașul din inima Transilvaniei. 

Oamenii „lipsă spațiu”

„Arăt a 40 de ani? Am îmbătrânit cu 20-30 de când tot bat drumurile la Emil Boc pentru mine și pentru oamenii ăștia care nu au primit încă o locuință”. Linda Greta Zsiga a trăit câțiva ani pe o coastă a uneia dintre culmile molcome ale Transilvaniei, dar nu în bloculețe cu belvedere în care se mută corporatiștii din noile periferii rezidențiale ale Clujului. De pe geamul locuinței sale, Linda vedea avioanele care veneau sau plecau, vedea miile de ciori care se tot învârt, de ani și ani, deasupra gropii de gunoi de la Pata Rât, vedea berzele care caută prin gunoaiele clujenilor sfori, panglici, zdrențe sau pungi de plastic pentru consolidarea cuiburilor și resturi de mâncare. Și mai vedea, la baza munților de mizerii aruncate de oraș, barăcile vecinilor ei din Rampă. Acolo, de jur împrejurul muntelui de gunoaie, oamenii ăia calcă pe sol toxic, respiră aerul toxic, nu au nici un fel de sursă de apă pentru a se spăla, nici curent electric.

Linda Zsiga

Linda Zsiga

Nimeni nu a venit aici de bunăvoie. Mulți s-au născut aici, copiii precedentei generații, alungată din oraș în mai multe valuri. În Pata Rât, în coloniile Cantonului, Dallas, Coastei și Rampa își duc viața aproape 2000 de suflete. Inițial, a fost gândită ca o colonie de case modulare temporare, amplasate la 800 de metri de groapa activă de gunoi a Clujului. Legea spune minim 1000 de metri - dar legea nu a fost prea des o barieră în România, nici măcar pentru autorități. Iar „case” e mult spus: camere de 16 metri pătrați în care au fost înghesuite familii întregi. Chiar mai multe familii, își amintește Linda. Era iarnă, decembrie 2010. Veniseră acolo, strămutați cu forța, într-o dimineață, o stradă întreagă de oameni din centrul Clujului. Strada Coastei îi spunea, acum este Episcop Nicolae Ivan. Un campus al facultății de teologie și un corp al bibliotecii universitare au luat locul căsuțelor din care au fost evacuate 76 de familii. Li s-au promis condiții bune de locuire, la schimb.

Dintre cei alungați din centrul Clujului, 40 de familii au primit minimul promis dar 36 au rămas în stradă, cu recomandarea de a-și improviza barăci. Afară era zăpadă și frig. Băiatului Lindei „i-au înghețat mucii la nas. Erau minus 15 grade, poate minus 20, și o săptămână până la Crăciun. Doar nu aveam să-i lăsăm în stradă, erau vecinii noștri. Noi, care am primit, i-am adăpostit pe cei care nu au primit. Am stat, așa, cu vecinii în aceeași casă până în primăvară, când oamenilor li s-a dat o bucată de teren de 20 de metri pătrați de la primărie pe care li s-a permis, verbal, fără documente, să-și construiască ceva - o cameră, o bucătărie, ce-și permitea fiecare”. Așa că au improvizat. De atunci au rămas în provizorat așteptând promisele locuințe sociale.

 „În acest secol”, se plânge Linda, „mai sunt oameni care în Pata Rât trăiesc fără apă și fără curent. Nu sunt racordați pentru că nu au contract de casă. Pentru că locuiesc în așezări informale, fără acte. Statul nu-ți face buletin de identitate dacă nu ai un contract de locuință, eventual primești o foaie cu specificația lipsă spațiu și rămâi fără acces la facilități”.

Ritmuri și identitate

Am întâlnit-o pe Linda la Khetane, un festival al romilor din Pata Rât, organizat de ei pentru că la celelalte festivaluri din Cluj nu sunt bineveniți și pentru că, oricum, ceea ce ei numesc cultură nu are loc pe scenele din afara coloniei lor. N-a fost bâlci, n-au fost urși care să danseze, nici ghicitoare în glob de cristal sau palmă. Nu s-au vândut nici biciclete furate în Germania, nici acadele fabricate în lighean. Nu am văzut pe nimeni mâncând semințe. S-a cântat, s-a dansat și s-a discutat despre manele. Dezbatere, în Dallasul din Pata Rât? Pentru cine? „E legitim să discutăm aici despre muzica celor din Pata Rât. Dacă organizam dezbaterea în Piața Unirii ne luam o grămadă de hate. Asta s-a văzut și în zona de comentarii a ziarelor locale din Cluj, pe parcursul festivalului”, spune Istvan Szakats, de la asociația AltArt, unul dintre organizatori. „Asta e muzica oamenilor de aici. Cine sunt ei? Și de ce este asta muzica lor? Pentru că sunt romi? Pentru că sunt săraci? Dincolo de dezbaterile despre incompatibilitatea de ritm găsim rasism și clasism. Este o stratificare socială și dominarea unei clase asupra alteia. Acesta a fost un festival care a vrut să arate cum funcționează segregarea. Există în fiecare individ sau grup o identificare: ce-s eu și ce-s ceilalți? Când încerci - din cauză de genetică sau de epigenetică, din cauze culturale - să-ți prezervi identitatea, te uiți care sunt granițele tale, te uiți la ce e dincolo de ele și știi că dincolo nu ești tu. Și trebuie să iei decizii: incluzi sau respingi? Când vine o muzică atât de altfel, e posibil să te irite - și e cumva legitim, pentru că e de dincolo, pentru că ăla nu ești tu. Dacă ți-ai fluidiza identitatea până la pierderea celei individuale ai asculta și manele. Nu e vorba doar de chimia cu ritmul, e vorba de identitate”, susține Szakats.

„Aici se moare la o vârstă foarte fragedă”

Copiii din Pata Rât

Copiii din Pata Rât

Lumea e tânără, în Pata Rât. Nu sunt mulți bătrâni, aici, pentru că bolile fac ravagii. Speranța de viață este foarte redusă printre deșeurile toxice. În 2020, Direcția pentru Sănătate Publică îl informa pe președintele Consiliului Județean Cluj, Alin Tișe, că populația din vecinătatea depozitelor este expusă la alterări ale funcției pulmonare, evenimente cardio-respiratorii, infecții respiratorii, bronșite acute, astm, intoxicații cu amoniac, metan, hidrogen sulfurat. La acestea se adaugă boli infecțioase cu transmitere hepatică sau parazitoze. „Copiii fac microbi la stomac și erupții pe piele din cauze greu de identificat dar sigur de la te miri ce particulele sunt în aer și pe care le respirăm. Aici se moare la o vârstă foarte fragedă. Avem femei care au murit de cancer de col uterin la 36 sau 38 de ani. Bărbații mor în accidente pe rampă sau fac cancer. Ajung la tratament - dar prea târziu”, povestește Linda. În urmă cu șapte ani a existat un program cu Institutul de Oncologie, un laborator mobil, finanțat din fondurile de asistență ale Norvegiei, care a prevalat analize medicale pentru depistarea cancerului la femei - HPV, Papanicolau. „Atunci s-au identificat cazuri. La fel și anul acesta, când am reușit să repetăm testarea, au fost descoperite o grămadă de femei bolnave”, spune Linda.

La cei 40 de ani ai ei, Linda a decis să se întoarcă la școală. Vrea să termine liceul de unde a abandonat, cu mult timp în urmă, școala profesională, când s-a căsătorit cu bărbatul alături de care trăiește și astăzi și cu care are patru băieți. Copiii au fost principalul motor al ambiției cu care s-a înhămat, imediat de cum s-a trezit alungată din oraș și exilată la halda de gunoi, să pună pe picioare proiectele sociale derulate de organizații non-guvernamentale cu finanțări externe în comunitățile din Pata Rât. Când au început să apară primele rezultate au dat semne de bunăvoință și autorităților locale. Poate și de rușinea guvernelor străine implicate. Există, acum, o Asociație de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj prin care, din bani norvegieni, au fost cumpărate 35 de locuințe, pentru 35 de familii. Inclusiv cea a Lindei. „Au fost, într-adevăr, relații pe care le-am legat cu oamenii din Coastei, cu cei din Dallas, dar când pleci de la o viață rea la una bună, la un viitor nou, când cineva obține o locuință, viața lui începe automat de la zero. Când am primit locuința am plâns de fericire și nu-mi venea să cred că, după șapte ani de chin, am scăpat de aici. În mintea mea era că trebuie să ne construim cimitir aici, că de aici n-o să mai plecăm niciodată”. A doua zi după ce ce a văzut primele 35 de familii așezate la casele lor din oraș, Linda s-a întors să se ocupe de dosarele altor familii pentru că „e frustrant să vezi că, deși ți s-a promis că te muți, după 12 ani ești tot aici și nu se schimbă mare lucru”.

Printr-un al doilea proiect, finanțat tot cu granturi norvegiene, se vor muta alte 30 de familii, în diferite zone din zona Clujului. Chiar dacă așteaptă cu o urmă de îndoială să vadă cum își va ține primarul Emil Boc promisiunea ca până în 2030 să nu mai locuiască nimeni la Pata Rât, Linda Zsiga încearcă să rămână optimistă. „M-aș bucura să aibă un plan pentru locuințe sociale, mă gândesc la toți acei oameni de pe lista de așteptare, nu doar de etnie romă, ci și români, maghiari… de toate etniile. Împreună cu cei de la Pata Rât ar putea să construiască niște blocuri și să mixeze oamenii. Să nu desfacă un ghetou și să facă altul”. 

Nu toți trag, însă, nădejde că viitorul le mai poate aduce ceva bun.

Soluții limitate, resentimente fără număr

Aşa se locuieşte la Pata Rât

Aşa se locuieşte la Pata Rât

În zona numită Cantonului, primii evacuați din casele retrocedate au ajuns în 1996 și s-au așezat pe marginea unor linii de tren industriale dezafectate, paralele cu pista aeroportului Avram Iancu, de care îi despart niște hale abandonate și drumul ce iese către Jucu, Bonțida și Dej. Localnicii nu mai vor să vadă aparate de fotografiat, îmi explică Elena Greta, pentru că, în trecut, imaginile unor copii în pielea goală au fost expuse în mallurile din Cluj pentru a strânge fonduri din care, în cele din urmă, nu au ajuns nimic în Pata Rât. 

În barăci înghesuite de-a lungul a mai puțin de jumătate de kilometru trăiesc, într-o precaritate sordidă, în jur de 500 de persoane, mai mult de jumătate dintre ei copii. Trăiesc este un eufemism generos. Supraviețuiesc. Cât apucă. Oamenii din Cantonului s-au închis într-o lume din care este aproape imposibil să mai recuperezi pe cineva. Aici, mi se spune, înflorește traficul de droguri și de persoane.

Groapa de gunoi de la Pata Rât

Groapa de gunoi de la Pata Rât

Promiscuitatea este depășită doar de grămezile de gunoaie care sufocă improvizațiile locative. La umbra aproximativă a unui fost mesh publicitar, pe o pătură din care mizeria va ieși doar prin incinerare, într-un colț, lipiți de un perete din plăci roase de rumeguș presat al cocioabei, trei pui jigăriți de mâță care abia au învățat să umble sunt jucăriile a doi copii la fel de slabi. Din ușa magherniței lipite ne latră un câine. Un altul ni se gudură lipicios la picioare. În spatele lor iese un locatar cu un cuțit argintiu de măcelărie în mâinile unsuroase. Întreabă dacă nu se poate organiza un transport pentru a muta gunoaiele în rampa propriu-zisă, se minunează când aude câte zeci de milioane de lei vechi ar costa și își plimbă din când în când pe limbă lama cuțitului.

Peretele de alături este izolat cu un banner pe care scrie TIFF. În afara unor astfel de deșeuri care, probabil, sunt date uitării imediat ce ies din centrul orașului, festivalul de film a generat, în 2016, 7,5 milioane de euro în economia Clujului. Mult mai puțin decât marea cântare Untold, despre care primarul Emil Boc spunea că a adus, în 2019, 50 de milioane de euro. Orașul de cinci stele, care atrage investiții și, cum spune primarul Boc, se rebranduiește cu festivaluri pentru că nu are mare să atragă turiști, nu găsește bani pentru locuințe sociale. „Lucrăm cu oameni săraci și marginalizați. Iar resursele sunt foarte puține. Oferta limitată de locuințe este o miză imensă. Și, de aceea, se râcâie între ei dar și pe noi!”, povestește Alex Fechete, facilitator comunitar în Pata Rât. „Oamenii de aici fac tot felul de scenarii, ne răstălmăcesc ceea ce le spunem. Ajungi să fii terapeut, preot, mamă, tată, dușman pentru ei și suntem tot timpul în zona gri, între ciocan și nicovală, între comunitate și autorități. În comunitate suntem priviți ca autoritatea locală care vine și face ordine iar în oraș suntem priviți ca omul din comunitate care vine tot timpul și bate la cap să se facă diverse chestii la Pata Rât. Oamenii din instituții nu-s foarte diferiți de oamenii din comunitate”, spune Fechete.

Linda Zsiga speră ca într-o bună zi „să dispară percepția asta de scârbă față de oamenii din Pata Rât și repulsia. Adică îl respingi pe om fără să îl cunoști, fără să îi cunoști istoria, problemele, greutățile cu care se confruntă.

Justiția socială începe la duș

Alex Fechete alături de copiii din ghetou

Alex Fechete alături de copiii din ghetou

Alex Fechete, zis Pepe, este unul dintre liderii informali în zona rampei de gunoi și coordonează radioul comunitar Pata. Nu mai locuiește aici dar a rămas dependent emoțional de nevoile oamenilor din comunitatea în care și-a trăit adolescența. A fost organizatorul festivalului Khetane - Comunități împreună, care a deschis Pata Rât pentru oamenii din Cluj dispuși să le asculte romilor muzica dar și poveștile. Nu i-a fost deloc ușor să găsească finanțare pentru eveniment. „Nimeni nu vrea să se asocieze cu romii. Mai ales cu cei de la Pata Rât. Ce firmă normală la cap vine să se lipească de manele? Sigur, ar putea susține un festival al comunității de la Pata în ideea că dacă tot produc gunoiul de care se ocupă oamenii din Pata, ar putea să se laude că, iată, le întorc acestor oameni ceva, eventual, finanțare pentru acest eveniment. Dar nu există absolut deloc voință. Care politician, ce instituție garantează manelele? Noi nu avem susținere nici de la instituțiile noastre, de la Partida Romilor, de la alți activiști romi. Și eu aș vrea să fim cu toții elite, să-i susțin pe toți romii să fie intelectuali și să meargă la facultate, dar nu toți suntem Valeriu Nicolae sau Ciprian Necula. Noi, ca etnie, nu suntem încă la punctul ăla în care să promovăm doar oameni cu facultate. Avem nevoie de muzica maselor. Vrem să aducem ce-i place comunității, căci despre comunitate este vorba, până la urmă”.

Nu este vorba doar despre bani, e nevoie și de educație pentru locuire, este de părere șeful direcției de asistență socială din Primăria Cluj, Aurel Mocan, singurul reprezentant al instituției conduse de Emil Boc care a venit la evenimentul romilor din Pata Rât. A fost acolo în ultima zi, la o discuție despre justiție socială și locuire. Într-un fel, Fechete i-a dat dreptate: într-adevăr, este nevoie ca oamenii să deprindă să trăiască în afara ghetoului dar nu poți să-i înveți pe copii să se spele pe dinți dacă nu au nici măcar apă curentă. Linda Zsiga vrea să creadă că măcar cele două cișmele promise pentru coloniile Dallas și Rampei vor fi aduse, anul acesta.

Și-altă dată?

Pepe a văzut punți acolo unde Szakats se aștepta la ziduri - în publicul din fața scenei cu manele: „Oamenii au început să ne cunoască. Asta rămâne după zilele acestea. Și rămâne voia bună. Cred că am spart niște prejudecăți ale oamenilor din oraș. Iar pentru oamenii de aici a fost oportunitatea de a interacționa cu cei din oraș. Cea mai frumoasă imagine pe care am întâlnit-o a fost cea în care o voluntară venită din oraș, româncă, dansa cu un om mai în vârstă, rom, de aici, din comunitate, un tip cu barbă albă. Cum altfel ar fi interacționat oamenii ăștia doi? Cum ar fi ajuns să socializeze, să danseze împreună? Dacă s-ar vedea pe stradă nici măcar nu s-ar saluta, poate chiar s-ar evita. Într-un bus, probabil că nu s-ar așeza lângă un tip ca ăsta. Ei, ăștia doi au dansat aici, s-au simțit bine. Și nu o dată. Au dansat de mai multe ori. Cu asta rămân oamenii”, crede Pepe: „Cu speranța că nu e atât de rău pe cât se așteptau. Românii nu-s toți nașpa, nu-s cu toții rasiști, au avut curajul să vină aici”. Nu e nimic în neregulă să ai prejudecăți, mai spune Pepe Fechete, și recunoaște: „Și eu le-am avut. Până nu cunoști un om, o situație, e normal să-ți faci filme în cap. E anormal dacă, însă, continui și după ce ți se dovedește că nu ai avut dreptate. Atunci ești o cauză pierdută”.

Copii în ghetoul de la Pata Rât

Copii în ghetoul de la Pata Rât

Și ar mai fi ceva remarcabil în toată povestea acestui festival. Ține de copiii care s-au lăsat prinși în joaca voluntarilor care le-au creat aici, în plin Dallas din Pata Rât, un fel de tabără de vară, în cele trei dimineți ale festivalului. Nu e simplu să te descurci cu copii care nu au fost învățați ce înseamnă regulile și de ce există ele. Dar și mai greu e cu împărțitul afecțiunii, pentru că nu sunt suficienți voluntari pentru câți copii se vor băgați în seamă și s-ar lipi drăgăstos de oricine se lasă îmbrățișat - chiar cu o posesivitate ușor agresivă. „Am observat și eu”, explică Alex Fechete: „La cea mai mică atenție pe care o dai, copilul se lipește de tine. Vrea afecțiune. Și dacă apare încă un copil îl alungă. Hai, pleacă! Găsește-ți altul! Este sete de atenție. Într-o familie sunt cinci frați și o singură mamă care-i crește și merge și pe rampă să lucreze la gunoaie, până la ora șase. Acolo, în acele familii, fratele mai mare are grijă de ceilalți mai mici. Copiii ăștia nu primesc acasă afecțiunea de care au nevoie”.

Dacă vin sau nu bani, rămâne de văzut câți potențiali sponsori se înhamă la așa ceva. Dar Pepe, Linda, Elena, Mihalcea, Istvan și, probabil, mulți dintre voluntari au curajul o ia de la capăt cu un nou Khetane, anul viitor. Datele sunt deja trecute în calendarul festivalurilor de la Cluj - 11-13 august 2023. Sau cel puțin în calendarul Pata Rât. Cu aceeași rețetă: manele, dezbateri, jocuri de vacanță pentru cei mici, contacte interumane și, probabil, invitații neonorate de politicieni.