Votul cu mâna la nas

 

În fond, peste 50% din austrieci au optat pentru a nu ştiu câta oară în favoarea unui demnitar populist.

Cu atât mai puţin calmant e rezultatul antireformist al referendumului italian. Căci şi în Italia s-a extins masiv populismul de tipul Beppe Grillo.

Ce înseamnă toate acestea pentru România? Că lucrurile stau rău. Şi nu doar din pricina sondajelor care dau câştig de cauză celui mai populist din partidele, mai toate populiste,  concurând pentru mandate parlamentare româneşti.

Nu e asta însă unica veste rea. Recenta decorare de către Klaus Iohannis a istoricului Dan Berindei m-a dezolat. Nu pentru că, în mod normal, un academician nu ar trebui distins. Nu pentru că nu se spun nemeritat tot felul de lucuri rele despre tot felul de gânditori. Ci pentru că în acest caz demersul prezidenţial e deplasat.

Căci, date fiind delaţiunile celui decorat la 1 decembrie cu Ordinul  Național „Steaua României” în grad de Ofițer, deşi omul îşi turnase între altele propriul fiu, pe eminentul Mihnea Berindei, la poliţia politică a comuniştilor, consider că măsura e destructivă în raport cu reperele etice ale românilor. Concomitent, ea îl pune iar într-o lumină foarte defavorabilă pe şeful statului. Or, Iohannis ar trebui să fie întâiul purtător de valori  al românilor pe care-i prezidează. Totuşi, a mai decorat ori distins, vai, ex-turnători, informatori, colaboratori ai securitaţii şi simpatizanţi ai ambelor extremisme.

Să nu uităm că primul său act ca şef al statului a fost decorarea unui ins considerat de mulţi simpatizant al legionarilor. Şi că de la o vreme alintă securitatea prin turnătorii ei. Ceea ce nu e doar ruşine. E şi contraproductiv pentru democraţie. Şi e toxic pentru memoria şi pentru viitorul libertăţii naţiunii.

Mai grav e că derapajul prezidenţial s-a produs în proximitatea alegerilor şi în condiţiile  ascensiunii populiste în Europa şi în lume, care n-au ocolit România, după cum reiese din vituperaţiile securisto-legionare mascate de antisorosism si de alte fandoseli tv. Ceea ce, repet, mi se pare o nebunie.

În context se pun şi mi s-au pus cu reproş varii întrebări. De pildă: "ştiut fiind că un vot pentru PSD ar valida carenţele unei democraţii foarte defecte şi parlamentul penal de care au avut parte românii în ultimii ani, e oare bine să fie criticat preşedintele? Nu umbresc aceste critici un partid precum PNL? Eu nu cu liberalii sau cu USR aş vota? Nu dau oare apă la moară cui nu trebuie?"

N-am la toate acestea decât o replică. Eu nu fac politică. Eu fac jurnalism. Şi ca atare critic ce e de criticat, când criticabilul apare la orizont. Ţin, în context, să nu mă cenzurez, încurcat în calcule politicianiste. Fiindcă, în acest caz, mi-aş rata misiunea de ziarist.

Pe scurt, nu sunt om de partid, nici tacticianul vreunor politicieni, ci doar un biet gazetar. Mă interesează adevărul, informaţia, înţelegerea lucrurilor, nu partidele în sine. Apropo de partide. Într-adevăr, având în vedere actuala ofertă politică, de tot precară, am convingerea că ar fi moral să votez, ca român, răul cel mai mic, ori binele imprevizibil şi sperat.

Căci doar aşa mi-aş rezerva dreptul de a afirma onest, în faţa copiilor mei, că am pus umărul, fie şi doar un pic, la ameliorarea situaţiei din România. Aş opta deci, fie şi "ţinându-mă de nas”, ca Andrei Pleşu, pentru un partid nou ca USR, sau pentru PNL, pentru independenţi ca Toader Paleologu sau, la rigoare, pentru PMP.

Mi-ar fi uşor? Nu neapărat. Dar orice altceva ar fi iresponsabil, în condiţiile în care un fapt e clar. Doar prin opţiunea pentru răul cel mai mic se poate face oarece pentru democraţie. Iar libertatea şi prosperitatea românilor depind de un sistem liberal ameninţat grav de formaţiuni penale, de populismul PSD-ist şi de extremismele aferente, gen PRU. Prin urmare, pe mâna cui m-aş da, în următorii ani? Pe mâna unui Dacian Cioloş care a demonstrat că se poate guverna şi responsabil, în România. Şi pe recomandările politice ale acestui tehnician.   

Autor: Petre M. Iancu