Vizita în Israel şi relocarea ambasadei române | România | DW | 26.04.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Vizita în Israel şi relocarea ambasadei române

Ce fac în Israel dregătorii români? Cât de pernicioasă ar fi relocarea ambasadei române la Ierusalim? Şi cât de judicios au analizat această propunere observatorii şi liderii actuali sau din trecut ai României?

E lesne imaginabil impactul cosmic al sfaturilor politice externe solicitate de premierul israelian şefei guvernului român, Dăncilă. Care şi-a continuat joi vizita semisecretă efectuată, împreună cu şeful ei de partid şi cu ministrul de externe, Meleşcanu, în Ţara Sfântă, întru intensificarea cooperării, mutual avantajoase, în domenii precum tehnologia de vârf, medicina şi securitatea militară şi cibernetică.

Oricât amuzament ar isca, vizita e importantă, diplomatic, pentru ambele părţi. Israelul nu e doar un stat care tocmai îşi celebrează şapte decenii de existenţă miraculoase, din perspectiva numărului enorm al celor ce-i contestă dreptul la existenţă, ar vrea să-l vadă lichidat, ori au încercat să contribuie la distrugerea sa. E şi un subiect extrem de complex, politic, moral şi religios.

După cum s-a văzut la 26 aprilie, când reprezentanţii din Bundestagul berlinez ai tuturor partidelor politice germane, inclusiv ai Alternativei pentru Germania, au ţinut să consacre o întreagă dezbatere statului evreu şi antisemitismului şi să elogieze istoria de succes a acestui stat. Unul care, dacă se făcea voia Germaniei naziste,  n-ar mai fi avut cum exista, căci nu i-ar fi supravieţuit nici naţiunea şi nici religia întemeietoare de civilizaţie iudeo-creştină.

În Bundestag, s-au scos, deci, în evidenţă, relaţiile speciale dintre Germania şi Israel, precum şi nevoia abordării lor cu sensibilitatea potrivită unor asemenea raporturi, complicate de recrudescenţa fără precedent, în epoca postbelică, a urii faţă de evrei.

Or, mobilul Holocaustului, nu mai e azi, din păcate, doar apanajul grupuscurilor neonaziste. Antisemitismul e şi parte din ideologia islamistă, antidemocratică, a unei substanţiale părţi a imigraţiei musulmane din vest, ca şi a doctrinelor extremiştilor de stânga. Care, deşi e notoriu că statul evreu e singura democraţie veritabilă şi funcţională din Orientul Mijlociu, îşi ascund iudeofobia la umbra ipocriziei guvernanţilor vesteuropeni şi îndărătul unui discurs antisionist, anticolonialist.

Ca şi cum complexitatea şi pericolul, mai nou acut, al unui fenomen ca antisemitismul, pentru contracararea căruia germanii au creat un nou post de emisar guvernamental, n-ar fi fost de-ajuns, tema evreilor şi a Israelului e şi un subiect predilect al conspiraţioniştilor din solda Kremlinului. Care, întru combatarea democraţiilor occidentale exportă asiduu otrăvuri ideologice, susţinând financiar şi propagandistic orice extremism, prin definiţie antisemit.

În acest context ar fi fost de dorit ca liderii politici ai României să fie la adăpost şi de influenţe putiniste şi de duplicităţi occidentale, dar şi de obsesii antisemite de tipul convingerii, potrivit căreia evreii ar dispune de o influenţă ieşită din comun asupra SUA şi a afacerilor globale. Ar fi fost, simultan, dezirabil, să se afle la înălţimea morală şi intelectuală necesară înţelegerii şi abordării adecvate a complicatelor fenomene în chestiune.

Or, a-i cere şefei guvernului român această adecvare pare de o naivitate iremediabilă. Deşi e sfătuit de consilieri israelieni, nici liderul de facto al ţării nu face o figură prea bună. Prin schimbarea legilor justiţiei şi tentativa disculpării marilor corupţi Liviu Dragnea şi-a irosit rapid aproape întregul capital, oricum nu foarte mare, de simpatie. E, deci, un partener problematic şi, în fond, riscant şi pentru israelieni.

Care, însă, vizaţi de tentative sistematice de izolare diplomatică şi economică, au mare nevoie de prieteni. Şi n-au cum să-i trateze pe liderii unui stat european, nominal democratic, ca şi cum n-ar fi legitimi, aşa cum ar dori o parte din opoziţia din România.

Unde decizia liderului PSD de a-şi contracara izolarea în Europa şi a-şi ameliora relaţia cu America prin volta politică externă a mutării ambasadei române la Ierusalim, un cadou făcut, verbal, israelienilor, care-l solicitaseră, a stârnit previzibile reacţii negative.

Dar cât de chibzuite sunt monumentalele proteste? Cât de justificate recriminările pe care le-a iscat? Li s-au raliat liderii din trecut şi prezent ai României. Or, dincolo de criticile procedural justificate ale preşedintelui în exerciţiu, celelalte condamnări ale propunerii mutării ambasadei la Iersualim, inclusiv cele vizând relaţiile cu UE, ar putea fi cotate ca neserioase. Dacă nu chiar hilare.

Potrivit ex-preşedintelui Băsescu, propunerea ”neisprăvitului din Teleorman” ar "face praf 60 de ani de diplomaţie...inteligentă”, ar compromite statutul de ”broker onest” al României, ar contraveni intereselor ţării în lumea arabă şi ar amplifica riscul terorist.

În fapt, lucrurile stau invers. România n-a dus o politică realmente salutară în regiune decât în 1967, când a rezistat ispitei de a imita state comuniste şi a rupe relaţiile diplomatice cu statul evreu. Apoi însă şi-a redus influenţa prin cooperarea cu terorismul arab. Mediator onest n-a fost vreodată.

Iar azi, în reacţie la ameninţarea iraniană, lumea arabă sunită şi-a schimbat cursul politic radical. O modificare netă s-a produs şi la Casa Albă. În fine, cu Macron la Elysee, UE e pe cale să-şi ajusteze şi politica ei. Or, adaptarea României la aceste reorientări majore nu amplifică riscul terorist, ci îl reduce, sporind, potenţial, sprijinul SUA şi deci şi securitatea globală şi regională.

În ce priveşte încălcarea dreptului internaţional, prin recunoaşterea autorităţii israeliene efective asupra Ierusalimului, părerile sunt împărţite. A admite însă o situaţie de facto e, în genere, semnul unei politici şi pragmatice şi sănătoase, după decenii de aparentă, dar futilă şi sterilă principialitate, de natură să alimenteze conflictul israelian-arab, în loc să-l dezamorseze.

E ridicol contraargumentul unor prieteni ai Moscovei de felul fostului premier Năstase, care crede că ”s-ar putea să vină ruşii şi să spună: de ce nu acceptaţi situaţia de fapt din Crimeea?” I s-ar putea replica, între altele, că Rusia n-a fost atacată de Crimeea, sau de Ucraina, aşa cum regele Hussein al Iordaniei, pe atunci stăpânul Ierusalimului răsăritean, a optat, înşelat de propaganda siro-egipteană, pentru a ataca, în iunie 1967, statul evreu, care-l implorase să nu deschidă focul.

În fine, alţi preopinenţi contestă drepturile istorice ale evreilor asupra Ierusalimului, Iudeei şi Samariei, exaltându-le în schimb, în baza unei argumentaţii şubrede, pe ale palestinienilor. Ca şi cum timpul ar anula drepturile legitime ale unui popor. Ca şi cum aceste drepturi, admise internaţional, de altfel, arabilor din Ţara Sfântă, dar mai rar sau niciodată evreilor expulzaţi din statele arabe, ar fi devenit caduce prin deportările de acum şapte decenii. Sau de acum două milenii.

Încât propunerea relocării ambasadei române la Ierusalim nu e tocmai pernicioasă. E chiar mai bună decât pare. Şi net mai acceptabilă decât modul în care înţeleg să conducă ţara cei care au avansat-o.