Visul domnului Gorbaciov

În realitate însă, lupta se dă între două mari tabere: comuniştii şi ceilalţi.

Dominaţia comuniştilor în Republica Moldova este evidentă: ultimii preşedinţi ai republicii, Petru Lucinschi şi Vladimir Voronin, au deţinut funcţii de vârf în partidul comunist din perioada sovietică.

De 14 ani, puterea este feliată la Chişinău cu ajutorul secerii şi al ciocanului, de altfel un simbol central în sutele de afişe roşii care împânzesc astăzi oraşele moldoveneşti aflate în campanie electorală. Din cealaltă parte, pe ecranele televizoarelor curg reclame electorale anticomuniste, potenţate cu imaginile gulagului sovietic. În centrul Chişinăului, pe imensele panouri publicitare tronează îndemnul: „Stop comunismul!”.

Domnul Viorel Cibotaru, directorul Centrului de Informare şi Documentare NATO din Chişinău, ne explică de ce întreaga imagistică a campaniei electorale din Republica Moldova gravitează în jurul simbolurilor comuniste:

„Este clar că aproximativ 20-25% din populaţie ţine la doctrina comunistă, la simbolistica fostei URSS, la culoarea roşie... Este un simbol care este văzut pozitiv de un segment important din electorat. O parte din societatea moldovenească, profund educată în spiritul „moldovean versus român” şi-a regăsit o găoace sub partidul comuniştilor”.

În această primăvară, sloganul comuniştilor moldoveni este „Moldova europeană o construim împreună”. Dar în statutul aceluiaşi partid este conturată clar misiunea de „aplicare creativă a teoriei marxist-leniniste”. Sunt comuniştii de la Chişinău doar nişte politruci roşii ascunşi sub albastra pălărie europeană?

Viorel Cibotaru ne aduce o informaţie care poate reteza acest nod gordian: „În Republica Moldova, toată lumea vorbeşte despre un acces limitat şi despre informarea insuficientă. Eu consider însă că lumea are posibilităţi dezvoltate de a accesa orice mijloc de informare, nu mai este o problemă ca acum 4-5 ani, dar lumea nu este educată pentru a folosi informaţia”. Accesibilitatea mediatică şi utilizarea generalizată a internetului la Chişinău confirmă această aserţiune.

Acelaşi Viorel Cibotaru ne oferă şi o previziune a rezultatelor alegerilor din 5 aprilie: „Partidul Comuniştilor se situează detaşat în fruntea eşichierului politic în preferinţele poporului. Putem vorbi de o cifră în jur de 25-30%. Este o tendinţă de diminuare pentru Partidul Comuniştilor, dar este vorba despre o scădere lentă. În Parlament vor accede trei, maximum patru partide. Aceştia ar trebui să fie, pe lângă comunişti, unul dintre partidele de orientare liberală, cineva din stânga(partidul democrat, social-democraţii sau uniunea centristă) şi o formaţiune cum este Alianţa Moldova Noastră, situată la centru”. Este vorba prin urmare de o veritabilă luptă electorală.

Acces liber la informaţie şi confruntări între candidaţi. Acestea sunt ingredientele bucătăriei electorale într-o Moldovă condusă de mai bine de un deceniu de un partid comunist. Un partid care exploatează, cu iscusinţă, nostalgiile acelei părţi din populaţie pentru care ultima amintire sovietică este legată de cuvântul „glasnost” şi prima amintire democratică este asociată cu pierderea regiunii din stânga Nistrului.

Republica Moldova se înfăţişează astăzi ca o societate democratizată în care partidul comunist şi-a păstrat rolul conducător. Se poate spune că, la trei decenii de la prima pronunţare a cuvântului „glasnost”, domnul Gorbaciov şi-a văzut visul împlinit. Dar nu la Moscova, ci la Chişinău.