Violenţa în şcolile româneşti

În 1936, în regulamentul de ordine interioară al colegiilor româneşti se puteau citi următoarele: „ pentru că datoria şcolii nu este numai de a da tinerilor învăţătură ci şi educaţie, adică să-i obişnuiască cu bunele deprinderi şi să le formeze un suflet curat, elevilor le este interzis să se plimbe sau să staţioneze în grupuri pe străzi, să frecventeze localurile de spectacole, petreceri sau distracţii”. Acest regulament tipărit acum 70 de ani pare incredibil astăzi când clienţii cei mai fideli ai localurilor de petreceri sunt liceenii. În acele vremuri în care încă se mai făcea diferenţa dintre învăţătură şi educaţie, autorităţile nu considerau necesară înfiinţarea unui program la nivel naţional pentru reducerea fenomenului violenţei în mediul şcolar, cum este cazul astăzi în România lui 2008.

Tema violenţei fizice în şcolile româneşti este un subiect delicat. Am stat de vorbă cu mai mulţi profesori şi nici unul nu consideră că înghiontelile elevilor ţin de violenţa fizică şi probabil că au dreptate. Însă indicatorul subtil al prezenţei acestui fenomen într-o şcoală, pare să fie atitudinea psihologului şcolar chestionat vizavi de acest subiect. În mare majoritate persoane tinere, reacţia psihologilor şcolari se împarte în două direcţii. Fie psihologul neagă cu hotărâre existenţa fenomenului, semn al sincerităţii sale, fie neagă ezitant şi plin de frică. Unul dintre psihologii unei şcoli de cartier din Oltenia cu care am stat de vorbă şi care a dorit să-şi păstreze anonimatul, a recunoscut că a admite în faţa presei existenţa unui astfel de fenomen ar deranja conducerea instituţiei de învăţământ din care provine. Motivul este publicitatea negativă ce s-ar face şcolii. Aşadar strategia adoptată este una a „spălării rufelor în familie”.

Pe de altă parte, autorităţile superioare nu deţin decât statistici care se referă la violenţa fizică din şcoli raportată poliţiei. Doamna profesor Rotaru Adriana, coordonatoarea Centrului Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică Dolj a declarat pentru Deutsche Welle: „ Cazurile de violenţă şcolară raportate Inspectoratului de Poliţie nu sunt frecvente. Oricum, când discutăm despre violenţa fizică neraportată suntem pe un teren sensibil căci despre îmbrânceli sau trasul de păr, care sunt fenomene foarte frecvente, putem spune că sunt mai curând nişte efecte ale lipsei de educaţie care frizează violenţa.” Inspectoratele şcolare judeţene admit însă existenţa unui alt fenomen şi anume a violenţei verbale. Din nou doamna profesor Adriana Rotaru: “Violenţa verbală a atins nişte cote îngrijorătoare în şcolile româneşti, iar ceea ce ne îngrijorează mai mult este că ea apare la vârste din ce în ce mai mici”. Adică, liceeni români se înjură birjăreşte şi pe capete. Un fenomen regretabil şi de altfel uşor de constatat la o simplă plimbare prin preajma liceelor aflate la ora pauzei.

Luciditatea ne obligă însă să bănuim că fenomenul extins al violenţei verbale în şcolile din România nu reprezintă decât vârful care ne indică existenţa unui iceberg de care ne e frică să luăm act. Prezenţa acestui iceberg al violenţei şcolare nu trebuie să mire pe nimeni, căci şcoala românească a uitat de mult diferenţa dintre educaţie şi învăţătură, considerându-se responsabilă doar de furnizarea ultimei.