1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Viitorul democraţiei, după primele decenii ale veacului

Petre M. Iancu
26 decembrie 2019

Marcate de reacţia la atentatele islamiste din 2001 şi de alte crize, primele decenii ale mileniului se încheie în vest, altfel decât în România, pe o notă de pesimism. Democraţiile par să agonizeze. Le mai putem salva?

https://p.dw.com/p/3VLim
Deutschland Mottowagen Rosenmontagszug 2017 in Düsseldorf
Imagine: picture-alliance/imagebroker/K. F. Schöfmann

Asaltată de cleptocraţia pesedistă care i-a demontat statul de drept, România s-a salvat in extremis, în 2019. Dar UE se diminuează prin Brexit. Ţările occidentale sunt luate cu asalt de populism. Iar Polonia şi Ungaria experimentează de ani, în mare voioşie, democraţia iliberală.

”Oamenii au nevoie de democraţie, iar democraţia de oameni”, a afirmat, în discursul său de Crăciun, preşedintele Germaniei. Alarmat de vădita slăbirea a aderenţei la democraţie a occidentalilor, Frank-Walter Steinmeier a dat glas unor temeri împărtăşite de bună parte din elita politică şi culturală apuseană. Care are cel mai mult de pierdut de pe urma ”Declinului Occidentului”.

E cel prezis, la începutul veacului trecut, de Oswald Spengler. În fapt, e clar că avem cu toţii de pierdut. Moartea democraţiilor şi a economiei libere, de piaţă, ar lichida şi vestul, şi speranţele planetei. Şi totuşi, tocmai elita care s-ar vedea nimicită contribuie paradoxal, din plin, la autodistrugerea ei, de vreme ce, pradă urii de sine, participă vesel la demolarea propriei ei baze existenţiale. Căci înteţeşte, prin aberaţii doctrinare, confuzia care sporeşte criza democraţiilor, detestate şi combătute la sânge de toate formele de extremism.

În acest context nu islamismul, care a însângerat America la începutul mileniului, e marele pariu al momentului. Căci în ultimele două decenii şi, mai ales, după uciderea teroristului şef, Bin Laden, în debutul actualei decade, islamismul a încasat lovituri grele, care l-au expediat durabil în defensivă. Învins nu e, desigur, nici pe departe. Dimpotrivă, face progrese în chiar acea parte a lumii occidentale, pe care islamismul o vrea lichidată. Trebuie, în continuare, contracarat. Dar e vulnerabil.

Nici comunismul care a îngenuncheat o bună parte din lume, în veacul trecut, nu e o fortăreaţă inexpugnabilă. Cu atât mai puţin este o ideologie invincibilă, ori o problemă insolubilă a societăţilor deschise, nazismul, care, împreună cu marxismul, tocmai îşi reiţeşte spectrul hâd dindărătul isteriei naţionaliste, socialiste, ori ecologist-anticapitaliste. Ne aflăm însă într-o fază de antidemocraţie acută şi generalizată. Una, în care toate extremismele, colectivismele şi totalitarismele îşi dau mâna spre a ucide, favorizate de slăbirea prestigiului liberalismului şi a aderenţei la democraţie, libertatea individuală. Odată cu ea sunt trimise la ghilotină libertăţile fundamentale reprezentând esenţa drepturilor democratice. Ţintită e inima însăşi, nu doar emblema lumii occidentale.

Cum se manifestă această joncţiune? Felurit. Prin lehamite politică. Prin violenţă verbală sau fizică împotriva apărătorilor libertăţii. Prin împăciuitorism, izvorând din dezinteres faţă de încălcări ale drepturilor omului strigătoare la cer, comise sistematic de tiranii precum cea rusă, care susţine de decenii toate mişcările extremiste. Prin dezangajare faţă de regimuri de felul celor chinez, turc, iranian, venezuelean, care se suţin mutual şi se văd sprijinite şi din vest, de alianţe eteroclite.

Prin antisemitism, când iudeofobia proprie islamismului şi nazismului devine nu doar apanajul extremei drepte, ori marxiste, ci şi al stângii presupus democratice, dar antisioniste. Nu la adresa unor prezumtive nefăcute ale statului evreu sunt critici mulţi din laburiştii lui Jeremy Corbyn. Ca şi mulţi socialişti europeni, sunt mai degrabă idiosincratici la calitatea evreiască a unui stat al credincioşilor israeliţi rămas ferm ancorat în libertate individuală, în democraţie şi capitalism.

Cum s-a produs acutizarea antidemocraţiei care a dus la această bizară şi, în fond, monstruoasă joncţiune? Cine pune sub presiune statele de drept astfel încât construcţii aparent solide, ca democraţiile, ori U.E, se fisurează ori stau să se dezintegreze? Noi înşine şi incapacitatea noastră de a rezolva convenabil dilema securitate versus libertate, ultima fiind tot mai îngrădită.

Frecvent se dă vina, expeditiv, pentru mai toate neajunsurile contemporane, pe digitalizare. Sau pe globalizare. Sau pe ambele. De pildă pentru că generează şomaj. Şi ceea ce la stânga spectrului politic se incriminează invariabil ca ”injustiţie socială”, cea hrănită de "mondializare" şi "revoluţia informaţională". Ca şi cum ar exista şi altă injustiţie decât injustiţia. La dreapta, unii justifică aiurea respingătoarele ecouri identitare, xenofobe, rasiste, ori fundamentaliste, la exagerările relativiste şi identitare, deci politic corecte, promovate la fel de oribil de stânga postmarxistă. Al cărei rasism nu e mai puţin rasist doar pentru că operează cu noţiuni aparent benigne, ca ”discriminarea pozitivă”.

În fine, mai e şi obsesia anilor 70 ai veacului trecut, a ”Limitelor creşterii”, datorate limitării resurselor planetei. Reîncălzită în ultimele decenii, ciorba acestei frici a ”Clubului de la Roma” a dat în clocot, revărsând pe glob fatala panică ecologistă. Care ar muri, cedând unei prudenţe ecologice raţionale, dacă am realiza că inventivitatea n-a sucombat, iar tehnologiile progresează inexorabil, cât timp nu se prăbuşeşte civilizaţia. Dar şi această isterie e doar un simptom al unei carenţe antropologice.

În cauză nu e doar materialismul şi erodarea postmodernă a valorilor noastre tradiţionale. În cauză sunt dozele inepuizabile de vanitate, ambiţii, invidii, autoamăgire şi inadecvarea la libertate (tematizată de Eric Hoffer) generatoare de pesimism, de fatalism, de frustrare, de disperare, care ne locuiesc şi ne alimentează, perpetuu vexaţi cum suntem, nihilismul. Care e dorinţa de a ne demola pe noi cu tot cu civilizaţia, cu tot cu libertatea şi democraţia ei.

Putem vedea paharul pe jumătate gol, sau plin, fără să-l considerăm gol, sau plin? Putem să ne acceptăm cum suntem, cu tot cu prezentul nostru? Sau suntem osândiţi să ne demonizăm, detestând, odată cu viaţa noastră, şi lumea pe care am clădit-o? De capacitatea noastră de a ne înfrâna impulsul nihilist rămânând constructivi depinde, cred, viitorul democraţiilor şi al civilizaţiei occidentale.