Victor Detto: „Vrei să fii cineva? Ești pe cont propriu!“

Abuz sexual, tabuuri legate de acest subiect în societatea moldovenească și neasumarea responsabilității de către făptaș. După "Nanu Tudor", scurtmetrajul care i-a adus „Ursul de Aur” regizoarei Olga Lucovnicova la cea de-a 71-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, un tânăr artist, tot din Republica Moldova, și-a propus să elimine și „teama” de pe lista tabuurilor.

După șapte ani în lumea dansului, șase ani în televiziune și trei ani pe scena Teatrului Național „Eugene Ionesco” din Chișinău, Victor Detto, cunoscut între timp și ca fotograf al artiștilor din showbiz-ul românesc și de peste Prut, își pregătește debutul ca regizor cu lungmetrajul „Fears”.

DW: Experiențele eroilor din filmul tău sunt reale. În cartea „Dansul fricii“, cunoscuta autoare și feministă din SUA, Dr. Harriet Goldhor Lerner, concluzionează următoarele: „A avea curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să știi s-o înfrunți“. Își înfruntă protagoniștii tăi teama vorbind deschis unui public larg despre angoasele lor?

Victor Detto: Protagoniștii mei, în mare parte, și-au depășit fricile. Este un documentar cu final fericit. „Fears“ este mai mult decât povestea unor oameni. Eu îl văd mai degrabă ca pe un fel de “terapie”: cum să înveți să depășești anumite stări și situații. Marea majoritate se confruntă cu așa ceva.        

Sper și îmi doresc ca publicul, în urma vizionării acestui film, să-si identifice spaimele, să le accepte și să trăiască acel moment magic care schimbă ceva înlănutrul lor și le ia greutatea de pe umeri, piatra de pe inimă, le risipește neîncrederea. Îmi doresc ca acest film să fie cea mai bună terapie pentru ei, să fie ca un duș rece care îi trezește la realitate și îi face să își traiască viața alegând să fie fericiți. Fiindca asta este o alegere! Mi-aș dori ca la sfârșitul vizionării să rămână fara cuvinte.

„Partea tristă e că nu ești apreciat acasă până nu se vorbește despre tine în afară“

În noul tău proiect unii protagoniști vorbesc rusa, alții româna...

Este specific țării noastre. De mic, și eu am vorbit ambele limbi (româna și rusa). La școală am învățat engleza, apoi franceza. Ulterior am învățat italiana pentru ca îmi doream sa fac studiile la Milano. Așa, la 20 de ani, stăpâneam cinci limbi. Pentru proiectul „Fears“ am ales protagoniști atât vorbitori de română cât și de rusă. Eu nu sunt naționalist. Dacă omul vorbește rusa, nu înseamnă că nu are și el o lecție de viață de oferit. Și viceversa.

Spotul de promovare este în limba rusă cu subtitrare în engleză. Ai sperat să găsești finanțare mai degrabă în Rusia decât în Republica Moldova sau în România?

Nu aveam neapărat în plan să caut finanțare în Rusia, ci urmăream un public mult mai larg - rusa și engleza fiind două limbi destul de vorbite la nivel global. 

Cum finanţaţi proiectele? Cât interes au instituțiile abilitate din Republica Moldova să-i sprijine pe artiști?

Avem și noi Centru Național de Cinematografie, unde anual se oferă finanțări pentru realizarea anumitor proiecte, dar pot spune că alegerea nu este mereu una corectă. Fiecare e pe cont propriu în mare parte. Unele proiecte găsesc suportul necesar în afara țării. Partea tristă e ca nu ești apreciat acasă până nu se vorbește despre tine în afară.

Dorind să fac ceva de anvergură, s-a modificat de câteva ori bugetul. Am bătut la mai multe uși pentru obținerea finanțării necesare, dar se pare că în țara mea nu se mai pune accent pe artă și pe cultură în general, unul dintre răspunsuri fiind “Avem alte valori pe care le promovăm”.

„E foarte multă lume talentată în țărișoara asta mică“

În ultimul an, cât de dură a fost lupta pentru supraviețuire? Ați fost sprijiniți?

Nicicum ! Această luptă cumva nici nu s-a încheiat. Dacă mai sunt unele nișe, care au venit pasiv din drepturi de autor, mulți dintre noi nu au nici asta. A trebuit să ne reinventăm, să ne adaptăm. Daca ați auzit de piramida lui Maslow, la baza ei stau nevoile fiziologice primare (de supravietuire) și tocmai în vârf se află nevoia de autorealizare și dezvoltare personală. Altfel spus, nu ai cum să te gândești să creezi ceva atâta timp cât știi că n-ai ce pune pe masă. În tot acest timp am auzit multe istorioare despre cum s-au mutat mai multi artiști prin Germania și Franța sau alte țări pentru a lucra nu contează unde, chiar și în depozite.

Este foarte trist, dar și mai trist este când conștientizezi faptul că, la un moment de răscruce ca ăsta, te poate aștepta aceeași soartă. E foarte multă lume talentată în țărișoara asta mică, doar că tinerii nu au nici un fel de rampă de lansare, niciun fel de posibilități. Vrei să fii cineva? Ești pe cont propriu! E mare păcat că, mai devreme sau mai târziu, mulți renunță la gândul de a face ceva la ei acasă și pleacă în căutarea unei vieți mai bune. Pe scurt, cam asta ar fi despre arta din Moldova.

Într-o țară frământată de probleme în plan politic, economic și social, este un act de curaj să faci proiecte artistice?

Chiar e ! Puteam să aleg să fac orice altceva, dar am ales să fac acest documentar cu speranța că, în aceste vremuri deloc ușoare, lumea care îl va privi va reuși să rezoneze cu poveștile protagoniștilor cât mai mult și să iasă din umbră. Făcând abstracție de titlul sugestiv al filmului, la sfarșit există o rază de speranță totuși.

În contextul noului curs pro-european al Moldovei, și voi, artiștii, vă doriți, cu siguranță, să fiți mai prezenți ca până acum la marile manifestări culturale europene, să vă faceți cunoscute creațiile. Care ar fi soluția pentru a reuși?

Mă bucur enorm că avem această schimbare pe plan politic. Îmi doresc să cred că odată cu noua conducere vor apărea schimbări semnificative în sistemul ăsta al nostru corupt și infect. Milioane de euro ajung să fie donați și, practic, doar ce se scurge printre degete mai ajunge să fie cu adevărat investit, dar abia după ce banii au fost împărțiti prin buzunarele celor aflați, cel puțin până de curând, la putere. Și e trist că-și fac averi cei ce nu merită. În Moldova mai bine nu căuta dreptatea că s-ar putea sa riști închisoarea. În plan artistic cred că urmează un nou flux de concepte. Vom asista la o simbioză de curente artistice care vor revoluționa piața.

Rușinea și teama de gura lumii

Cum vezi generația căreia îi aparții în raport cu cea a părinților și bunicilor, care au trăit cu teama de a vorbi liber, de a se opune, de a lua poziţie. Există acum o generație de tineri moldoveni fără teamă, gata să lupte pentru schimbare?

O văd cu ceva mai mult curaj, ceva mai puțin încătușată. Dar nu din cale afară de dezinvoltă. Fiindcă orice ai face sau nu, oricum ai vorbi sau nu, riști sa fii judecat dacă spui sau faci lucruri “incomode”. Așadar multe idei sau gânduri “mor” în fașă. Sunt curajoși cei care și-au luat destinul în mâini și vor să reușească mai mult, dar aceștia sunt doar o minoritate. „Generatia Z“ e mai curajoasă. Din păcate, însă, are prea multe pseudovalori. Și nu va duce la nimic bun dacă se promovează în masă prostia, divertismentul de slabă calitate, kitsch-ul. Pe moment poate o fi amuzant, dar nu rămâne nimic valoros în urmă. 

Revenind la lungmetrajul „Fears“, proiect aflat în derulare, aș vrea să vorbim puțin despre rușine ca parte a celor "șapte ani de-acasă", la noi, est-europenii. Am fost educați să știm de rușine în multe situații. Ne este rușine inclusiv să ne recunoaștem spaimele fiindcă frica ne face vulnerabili în fața celorlalți. Cât de mult ne temem de judecata celor din jur?

“Da` ce vor zice alții ?”. Cu teama de gura lumii m-am luptat și eu ani la rând. Poate și în ziua de azi am reminiscențe. Bineînțeles că asta am preluat-o din familie, dar fără ca părinții mei să fi dorit să-mi cauzeze vreun neajuns. Dar am crescut neîncrezător. Mereu aveam impresia că am făcut ceva greșit dacă acel ceva nu era pe placul tuturor. Chiar și la maturitate m-am lăsat condus de această convingere pentru a nu dezamăgi cumva pe cineva. Acum mi se pare greșit, lipsit de sens și foarte nociv pentru sănătatea mentală. Am conștientizat că fiecare este cu “adevărul” lui. Or, “adevărul” altcuiva nu trebuie să fie neaparăt și al meu. Am permis altora să aleagă ce este “mai bine” pentru mine. Între timp lucrurile s-au schimbat. Poate a fost cea mai bună decizie a mea.

Tu, omul și artistul Victor Detto, de ce te temi?    

Îmi este teamă că vor trece anii și nu voi reuși să îmi exploatez din plin potențialul artistic, prins fiind o bună parte a vieții pe prima treaptă a nevoilor existențiale primare – lucru care mă va împiedica să evoluez în plan profesional.