Victimologie la pătrat

Ce-a păţit tânăra femeie doar pentru că a îndrăznit să apere la tribunal dreptul altora de a nu purta basmaua islamică? I s-au pus în cârcă varii delicte. Nasrin Sotoudeh s-a văzut condamnată pentru toate la un total de 38 de ani de închisoare. Din care, dacă are noroc, ar ispăşi cel puţin 12 ani.

Precum şi 148 de lovituri de bici. Chiar aşa: 148. Iată ”răsplata” de epocă de piatră primită pentru fapte bune de către femeile iraniene. Asta, în ţara care - şi nu e o glumă de 1 aprilie - şi-a celebrat luni împlinirea a 40 de ani de la proclamarea, de către ayatolahul Khomeiny, a primei republici islamice de pe mapamond. Istoricul semnal lansat atunci avea să inaugureze campania de cucerire a lumii şi, nu în ultimul rând, a vestului, de către islamul politic. Iată ţara pe care o vizitează frecvent şi cu vădită plăcere Federica Mogherini. Cu acest prilej ea nu uită niciodată să poarte hijab, dând astfel multora impresia că-şi bate joc, în numele europencelor, de dreptul femeilor de orice religie de a nu purta batic.

Să nu ştie Mogherini că baticul nu e un însemn atât religios, cât politic, de vreme ce, acum o jumătate de veac, în cartierele turceşti din Köln sau alte oraşe apusene mai nicio musulmană credincioasă nu purta batic? Să nu ştie ea că, spre a o parafraza pe Alice Schwarzer, o feministă veritabilă de primă oră, care refuză să se umilească în faţa patriarhalismului islamist, bătălia islamului politic cu lumea liberă a ajuns între timp în centrul metropolelor vest-europene? Ba ştie. Dar se închină.

Cu acest regim iranian insistă să facă afaceri mănoase (şi să aibă raporturi de maximă deferenţă) puteri europene ca Germania, Franţa şi Marea Britanie, deşi, culmea, ar dori, totuşi, tustrele, să fie respectate. Şi deşi clamează la orice pas ”valorile europene”, valorile democraţiei, drepturile omului şi principiile statului de drept. Cu teocraţia iraniană, cu dictatura putinistă şi cu regimul comunist chinez, care conduc state totalitare bătând de departe toate recordurile în materie de execuţii de oameni vinovaţi şi, mai ales, nevinovaţi, insistă liderii europeni să aibă, prin urmare, relaţii excelente.

În acest timp, dimpreună cu stânga şi extrema stângă americană, liderii aceloraşi puteri îl critică uneori de-a dreptul virulent, pe drept, sau, mai ales, pe nedrept, pe un preşedinte american care, pe lângă manifestele sale defecte, are câteva virtuţi incontestabile. De pildă aceea de a încerca să scoată din paralizie şi agonie raporturi, negocieri şi procese de pace îndelung sclerozate. De pildă cele cu nuclearizata Coree de Nord. Sau procesul de pace din Orientul Mijlociu.

Unde Donald Trump a avut înţelepciunea de a extrage din zodia tabuului şi-a intangibilităţii magice, rituale, recunoaşterea realpolitică a unor realităţi vechi şi indiscutabile, spre a le adapta modernităţii. A admis de pildă evidenţa că, de vreo 3000 de ani încoace, Ierusalimul e de facto şi are şi toate şansele să şi rămână capitala statului evreu, stat care, pe moment, continuă să fie singura democraţie din regiune. În care se apără dreptul femeii de a purta sau nu hijab. Şi dreptul oricărui credincios, fie el creştin, evreu sau musulman, de a  avea acces la locurile sfinte, cele blocate, vreme de 19 ani, când Ierusalimul răsăritean a avut ghinionul de a se afla sub jurisdicţie iordaniană.

Trump a mai şocat birocraţia europeană (şi pe o serie de antisemiţi români) recunoscând, oficial, suveranitatea statului evreu asupra Podişului Golan. I s-a reproşat, în reacţie, încălcarea dreptului internaţional. Dar despre ce "drept internaţional" vorbim, oare, aici? Şi-a  anexat, oare, Israelul samavolnic Înălţimile Golan? Nu le-a cucerit oare în războiul din iunie 67, în reacţie la nenumărate atacuri lansate, din Podişul controlat de arabi sirieni, asupra populaţiei civile evreieşti? Ce-ar însemna să i se ofere controlul asupra acestui ţinut unui criminal în masă, ca Bashir al Assad?

Ar fi o premieră istorică absolută dacă Israelul ”ar retroceda unui inamic înveterat un ţinut de importanţă esenţială pentru apărarea sa, capturat într-un război defensiv”, reliefa recent Alan M. Dershowitz, profesor de drept la Harvard. Nicio ţară din lume n-a făcut ce i se cere Israelului. Să ne mirăm că Mogherini şi alţi oficiali europeni refuză să ofere argumente convingătoare în favoarea respectării cu o suspectă stricteţe a unui status-quo vădit contraproductiv pentru progresul negocierilor de pace în regiune? Ce se ascunde îndărătul revoltătoarei făţărnicii? 

În cauză nu pot fi, desigur, palestinienii, de ale căror suferinţe, prin represiunea violentă a protestelor lor din Gaza, la care s-a dedat regimul terorist al Hamas, abia dacă s-a auzit în vest. Şi nici victimele veritabile ale dictaturii. Ca tibetanii şi musulmanii uiguri, din China. Sau ca Nasrin Sotoudeh. 

Nici ei, nici victimelor africane care mor înecate în Mediterana încercând s-ajungă în Ţara europeană a Făgăduinţei şi nici israelienilor agresaţi permanent de  tiruri de rachete iraniene lansate de grupări teroriste susţinute de regimul de la Teheran nu li s-a ridicat statuie în Germania.

Ipocrizia monumentală manifestată de reprezentanţii elitei de stânga şi de dregători din vest poartă alt ”hram”. E duplicitatea determinată de pervertirea narcisistă a multora din ei. Într-o lume şi într-o epocă marcate de o victimologie la pătrat, în care de drepturi nu se bucură decât o presupusă victimă, nu şi un prezumtiv făptaş e tentativa lor de a-şi aroga o imaginară superioritate morală.

Şi, prin extensie, privilegii politice. E o încercare de a-şi atribui, prin părtăşie cu victime reale sau părelnice (ale colonialismului, ale rasismului alb, ale creştinilor, de pildă) un fals statut de victimă şi, prin urmare, o legitimitate specială, dăruitoare de putere. În speţă de putere locală, regională, sau globală, situată deasupra oricărui proces democratic normal şi dincolo de el.

În fine, perfidia cu pricina mai poate ascunde senimente refulate şi combinate de antisemitism, antiamericanism şi antidemocraţie. Ca şi furia iscată de dregătorii ce se lipsesc de stratagema autovictimizării. Iată şi motivele pentru care liderii care refuză viclenia aderării la tabăra unor imaginari prigoniţi se văd detestaţi din rărunchi şi vituperaţi, adesea pe nedrept, ca ”populişti”.