1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Victime? Făptaşi? Sau victime-făptaşi? Piteşti, la 70 de ani

Petre M. Iancu
6 decembrie 2019

Inventivitatea torţionarilor de la Piteşti pare să nu fi avut egal în imperiul comunist. Deşi foarte complexă şi dureroasă, dezbaterea liberă despre acest subiect e, pentru istorie şi democraţia românească, obligatorie.

https://p.dw.com/p/3UK1o
Dosare ale Securităţii predate de SRI arhivelor CNSAS în 2005
Dosare ale Securităţii predate de SRI arhivelor CNSAS în 2005Imagine: picture-alliance/dpa/R. Ghement

Spânzuraţi de membre şi bătuţi sălbatic, înfometaţi şi însetaţi, scufundaţi în hârdaiele pline cu materii fecale, forţaţi să-şi îngurgiteze urina şi excrementele, ”botezaţi”, puşi să comită blasfemii fără număr, unii din tinerii legionari supuşi aşa-zisei ”reeducări” de la Piteşti au fost ucişi. La sfârşitul săptămânilor de interminabile schingiuiri, alţii au înnebunit. Din a treia categorie fac parte studenţii ale căror creiere, prin tortură spălate, s-au lăsat şi ”reeducate” şi refolosite astfel încât să îngroaşe rândurile torţionarilor, care au trecut la rândul lor la transformarea altor tineri deţinuţi din creştini, sau fascişti, în unelte ale regimului totalitar comunist.

Aşa-zisul ”Experiment Piteşti”, un lanţ de fapte comise între 1949 şi 1951 prea ticăloase, prea pline de nebunie şi prea traumatizante, ca să li se potrivească noţiuni conotând ştiinţa şi raţiunea, trece drept cel mai atroce episod din lunga listă de crime comise de comunişti în România, dacă nu şi pretutindeni, în imperiul edificat de sovietici pe continentul european. Dar ceea ce s-a întâmplat atunci şi acolo, deşi subiectul multor mărturii, articole, cărţi şi procese încheiate sub regim comunist cu executarea unora din criminalii de la Piteşti, e departe de a fi fost elucidat exhaustiv.  

Cât de puţin se ştie, de fapt, s-a vădit când discuţia istorică, ştiinţifică, despre această ”reeducare” a la Piteşti, care a debutat acum exact şapte decenii, a zguduit recent mica lume intelectuală românească. Implicaţi în reevaluarea pe cât posibil obiectivă a ceea ce s-a petrecut la Piteşti, unii istorici şi jurnalişti resimţiţi ca trădători ai mitologiei şi martirologiei naţionale s-au văzut ţintuiţi la stâlpul infamiei, criticaţi, vituperaţi, condamnaţi. Ba chiar intimidaţi prin ameninţări cu moartea.  

Nu doar şi nu atât o însemnare insolentă pe Facebook la adresa victimelor (care n-ar fi fost numai victime ale Fenomenului Piteşti, ci şi făptaşi), a provocat această furtună. Ci un interviu acordat la RFI jurnalistului William Totok de istoricul Mihai Demetriade despre importanţa, pentru experimentul ”reeducării”, a afilierii legionare a torţionarilor, cărora securitatea comunistă le-a dat sinistra Cameră 4 - Spital a închisorii de la Piteşti ca beci de tortură. 

Trimiţând la reeducări înfăptuite în interiorul mişcării legionare înainte de instalarea regimului comunist, de pildă la Rostock, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca una din explicaţiile fenomenului Piteşti, reevaluările lui Demetriade i-au şocat pe mulţi. În tabăra ultranaţionalistă şi ortodoxistă s-a considerat că istoricul ar reabilita poziţia comunistă, potrivit căreia la Piteşti vinovaţi ar fi fost legionarii, nu comuniştii. Unii autori i-au criticat virulent calitatea ştiinţifică a lungului său articol pe această temă publicat în 2017 şi recitit cu obidă şi cu reacţii parţial inchizitoriale în 2019, întrucât la apariţie textul său rămăsese neobservat.

Realitatea e net mai complexă decât recriminările sumare. Din ea fac parte şi intensitatea furiei, şi iraţionalitatea, şi violenţa reacţiilor stârnite de teza, şi teoriile istoricului de la CNSAS. Forma acestor reacţii mergând până la evocatele ameninţări cu moartea e semnificativă în sine. Ea indică lămuritor cât de adâncă e prăpastia memoriei româneşti şi cât de grea e recuperarea adevărului istoric îngropat pro domo şi de comunişti, şi de fascismul legionar sub munţi de minciuni, de sacralizări, de mituri şi mistificări. Menite, între altele, să scoată parte din trecut de sub incidenţa investigaţiei istorice şi să delesteze, să despovăreze conştiinţa naţională, aceste mituri, sacralizări şi mistificări tind să îndeplinească acelaşi rol antiştiinţific pe care-l joacă mult clamatul ”respect faţă de istorie”.

Conform lui Jules Michelet, acest ”respect ucide istoria”. La fel, în opinia mea, orice declaraţii stabilind cu forţă de tabu unicitatea şi imposibilitatea de a compara ale unor fenomene istorice; dacă vizează de pildă Holocaustul, interdicţia oricăror analogii ne-ar împiedica, potrivit lui Timothy Snider, să studiem genocidul nazist şi să învăţăm din el. E evident că ”fenomenul Piteşti” desemnează una din cele mai fioroase crime comuniste din istorie. La urma urmei, înainte de a-l opri, iar apoi de a-i pedepsi pe unii făptaşi, regimul comunist şi poliţia lui politică l-au făcut posibil.

Dar e doar o crimă comunistă? Sau mai degrabă rodul extremismului şi nihilismului, proprii oricăror mişcări fanatice, şi produsul unei monstruoase cooperări totalitare între comunişti şi legionari, prelungind alte colaborări stalinisto-naziste de la Pactul Ribbentrop-Molotov încoace? 

Discuţia despre torţionarii de la Piteşti aminteşte de furioasa dezbatere generată de tezele Hannei Arendt în anii 60 despre făptaşii evrei de la conducerea comunităţilor silite să colaboreze cu naziştii la deportarea şi exterminarea coreligionarilor lor. Au fost victime? Făptaşi? Dar deţinuţii numiţi Kapo în lagărele naziste? Victime? Făptaşi? Sau victime-făptaşi?

A pune la adăpost de reflecţia istorică victimele, de pildă prin amnezia promovată de patos şi respect istoric, prin denunţarea presupusului iconoclasm al unor istorici, ori prin martirizarea şi sanctificarea victimelor, atentează la dreptul la adevăr.

La 70 de ani de la un "experiment” cum, potrivit lui Soljeniţîn, nici în Gulag n-a avut loc (merită să se răspundă la întrebarea: de ce?), românii au dreptul la o memorie intactă care să nu se oprească la poarta închisorii de la Piteşti. Or, istoriografia românească a cam bătut pasul pe loc. E timpul ca, în interesul memoriei şi democraţiei româneşti, să recupereze, (prin cercetare şi gândire liberă, la adăpost de mitologii, intimidări şi ameninţări, la adăpost de negaţionisme, revizionisme si tabuizări) ce-a pierdut faţă de istoriografia occidentală. Căci lipsa unei gândiri istorice libere, diferenţiate şi nuanţate, care să facă inteligibile ororile trecutului, astfel încât să genereze măsuri menite să împiedice să se mai repete, ar afecta serios democraţia românească.