Viața în penitenciar și în afara lui

Filmul „Goodbye, Olegovici”, realizat de studioul Telefilm Chișinău, în regia lui Eugeniu Popovici, producător Leonid Melnic, a avut premiera în 2019 și a obținut mai multe trofee naționale și internaționale, inclusiv premiul pentru cel mai bun film documentar de lung metraj la Bratislava International Film Awards, 2021.

Proiectat recent în cadrul programului „Seri de film la înălțime”, la Muzeul de Istorie al orașului Chișinău (Turnul de Apă), filmul se ocupă de soarta unui tânăr din Șoldănești, minorul Mihai Olegovici, închis la penitenciarul Goian din Republica Moldova. Mentalitatea, conduita, relațiile lui cu ceilalți oferă o imagine în mic a felului în care detenția și apoi libertatea te pun la încercare.

Subiectul filmului, pe scurt

Mihai, un băiat de 17 ani, este închis pentru furt – un viciu pe care l-a deprins de la zece ani, când a șterpelit câțiva lei din poșeta unei profesoare și de frica pedepsei a fugit din școală. După ispășirea detenției se întoarce acasă, dar în scut timp comite o nouă spargere, încasează patru ani de pușcărie, încearcă să-și pună capăt zilelor, dar este salvat și plasat într-un spital psihiatric.

De la primele imagini ale filmului, cu Mihai petrecându-și ultimele zile în închisoare (prima închisoare!), savurându-și momentul eliberării, până la scena finală – urcarea lui, încătușat, în mașina poliției – se înșiruie mai multe secvențe, care fac exemplar un destin ce ar fi rămas banal, anonim, dacă nu ar fi ajuns pe marele ecran.

În penitenciar are o celulă curată, bine aranjată. Mihai e harnic, face sport, mătură ograda, are autoritate, băieții îl ascultă. E cuminte, își regretă faptele care l-au adus în colonie, spune că vrea să-și schimbe viața, să-și găsească de lucru, să fie „în rând cu lumea”, dar simți în el neliniștea, neașezarea, o violență refulată, strunită de zidurile pușcăriei.

Această agresivitate va răbufni odată ajuns la libertate, întors acasă, la părinți și la sora sa mai mică. Mizeria și sărăcia de acasă e deprimantă. Părinții, abrutizați, insensibili, nu știu să comunice cu el, nu-i arată nicio afecțiune, îl potopesc cu reproșuri. Tot ce vor e să-i ascute, să nu le iasă din vorbă, ca să nu se întoarcă pe „drumurile celea rele, ale tale”.

Mihai e tot mai revoltat, mai nervos, incapabil să se adapteze. Se ceartă cu părinții, nu-și găsește locul, are melancolii după viața din pușcărie. Spune că acolo era mult mai liber, dacă voia – muncea, dacă nu – stătea pur și simplu, contempla curtea închisorii, cerul. În colonie totul era clar, micul dejun, prânzul, cina. Exact ca viața într-un stat totalitar, alții gândesc pentru tine. La „libertate” trebuie să alergi, să transpiri din greu pentru o bucată de pâine, și e foarte greu să-ți găsești o slujbă.

După alte reproșuri oțărâte ale maică-si, care-i va spune că era mai bine cu el la pușcărie (iată și pentru ei, familia lui!), Mihai nu va mai rezista. Va recidiva și se va întoarce la zdup. Finalul îl știm. Îl știm, oare?...

Cameramanul, martorul omniprezent și invizibil

M-am întrebat mereu cât din materia unui documentar este realitate propriu-zisă și ce marjă i se oferă unui scenariu preexistent, chiar dacă regula genului presupune o redare cât mai fidelă, pedestră, a cotidianului unor oameni transformați în personaje?

Povestea lui Mihai este filmată odată cu derularea ei, nu există „un timp secund”, nu se fac reluări, nu se fac „duble” ca la filmele de ficțiune, protagonistul nu poate evada din rol, nu-și poate lua o pauză. Imaginea de pe ecran e singura sa identitate. Există, ce-i drept, montajul. Filmul nu s-ar fi făcut, dacă tânărul nu ar fi fost de acord să se lase filmat, să se confeseze, să vorbească, firesc, despre viața sa, despre năzuințele sau supărările sale. „Mihai a avut încredere în noi, fără încredere n-ai nicio șansă, nu poți face film dacă nu-ți îndrăgești personajele”, spunea Mircea Surdu, directorul Telefilm Chișinău, după proiecția de la Turnul de Apă.

Pentru ca omul cu camera de filmat să devină o prezență familiară, adică invizibilă, pentru a nu atrage atenția, pentru a le face să uite de tine, trebuie să petreci mai multe luni, chiar ani, în preajma personajelor tale. Uneori, ele nici nu știu că sunt filmate, cum e, de pildă, o scenă în care tatăl și fiul se sfădesc la cuțite. Spontaneitatea e totul: condiția autenticului, formula reușitei.

Nu întotdeauna însă camera reușește să rămână invizibilă. Prezența operatorului filmului în sala în care se judeca al doilea proces al lui Mihai, spun autorii, i-a făcut pe cei implicați să se comporte mai corect, mai uman și, poate, să emită o sentință mai blândă.

Înapoi, în pușcărie. Cine e de vină?

„Nimeni din cei care sunt eliberați nu se poate adapta, toți se întorc în penitenciar”, spune regizorul Eugeniu Popovici, tot el fiind și cameramanul, după experiența sa cu „Goodbye, Olegovici”. Cine e de vină? Societatea, statul, ghinionul de a te fi născut într-un anume loc, într-o anume familie? „Este un eșec colectiv. Dar, mai ales, e vina părinților, ei au prima răspundere.” Nepăsarea, lipsa iubirii față de copilul lor. Am văzut-o și în alte producții de cinema. Filmul artistic „Neliubovi” („Neiubirea”), al rusului Andrei Zviaghințev, relatează povestea unui copil repudiat de părinții lui, care fuge de acasă și este sfâșiat de fiarele sălbatice.

Un popor se definește după grija pe care le-o poartă copiilor săi. La așa grijă, așa viitor. Spre deosebire de alții ca el, Mihai Olegovici este bine, a ieșit din închisoare, locuiește aproape de Chișinău. Și îi asigură pe autorii filmului că nu fură. Nu știu dacă crede în ceea ce spune.