Unitate, unitate, dar ieftină să fie

În ce măsură mesajul a ajuns nealterat la Moscova rămâne de văzut.

Deocamdată, sancţiunile politice impuse Rusiei pentru agresiunea ei anti-ucraineană şi jaful teritorial prin care şi-a anexat Crimeea sunt doar simbolism şi ca atare mai degrabă ridicole decât dureroase pentru Kremlin.

Analiştii de la Washington ştiu bine, totodată, că Vladimir Putin n-ar fi îndrăznit niciodată să-şi bată joc în mod flagrant de prevederile dreptului internaţional şi să adopte, pe Bătrânul Continent, politici de-o agresivitate şi un etnicism amintind de ale lui Hitler, dacă America nu s-ar fi retras în mare măsură din Europa. Şi dacă neînţelegerile transatlantice inclusiv cu privire la serviciile secrete americane şi la viitorul spaţiu al liberului schimb pe cele două maluri ale Oceanului n-ar fi luat o amploare fără precedent în ultima vreme.

În consecinţă, preşedintele Barack Obama a ţinut la Bruxelles să rostească o serie de sentinţe menite să-i liniştească pe europeni şi să-l avertizeze pe preşedintele Rusiei să-şi bage minţile în cap. „Europa este cel mai apropiat partener al Americii”, a spus el, adăugând textual că „Europa e pilonul angajamentului nostru pe tot globul”.

La nouă ani de la ultima întâlnire la vârf americano-europeană sunt, cert, vorbe frumoase, documentând unitatea şi coeziunea lumii libere, occidentale, cele rostite împreună cu reprezentanţii de frunte ai Uniunii Europene, Herman van Rompuy şi Jose Manuel Durrao Barroso. Dar ele nu fac nici cât o ceapă degerată dacă nu se vor umple cu viaţă şi nu vor fi transpuse în practică.

Dar nu doar SUA au restanţe majore. Teme de casă nefăcute au încă şi mai multe europenii. Care, în ciuda crizei din Georgia din 2008 şi a stăruitoarelor revendicări ale unor observatori politici, n-au izbutit în ultimii şase ani să-şi reducă substanţial dependenţa energetică de Rusia, rămânând la cheremul livrărilor de gaz ale Moscovei.

Cu atât mai important ar fi ca europenii – şi nu în ultimul rând românii – să înceapă în fine să-şi exploateze resursele de gaze de şist, dacă se constată că această exploatare e controlabilă ecologic şi nu produce prejudicii serioase mediului ambiant.

La Bruxelles, Obama a lansat de altfel un apel în acest sens, cerând europenilor să-şi diversifice aprovizionarea energetică şi să-şi cucerească independenţa în acest domeniu. Fărădelegile lui Putin i-ar putea ajuta pe europeni şi în această privinţă, accelerând un proces care trebuia demarat şi susţinut sistematic de mult.

Deşii liderii occidentali au invocat eventualitatea înăspririi sancţiunilor contra Rusiei pentru cazul în care Moscova va continua să destabilizeze situaţia din Ucraina, problema raporturilor dintre vest şi Kremlin e departe de a fi fost clarificată. Sancţiunile economice reprezintă, desigur, o posibilitate. Ministrul german al Finanţelor, Wolfgang Schäuble, a declarat că, deşi ele s-ar putea repercuta negativ asupra conjuncturii economice germane, Germania, cu toate acestea, le va adopta la nevoie şi se va descurca.

Net mai dificilă e chestiunea întăririi apărării flancului răsăritean al statelor alianţei nordaltantice. Reacţia firească a ministrul german al Apărării, Ursula von der Leyen, de a evoca, recent, întărirea acestui flanc, întru aplanarea temerilor României, Poloniei şi statelor baltice, a stârnit ample iritări şi critici în special la stânga şi la extreme, dar şi la centrul spectrului politic german. Unde se manifestă o înţelegere aiuritoare pentru virulent antioccidentalul şi antidemocraticul preşedinte al Rusiei şi tot atâta teamă de o virtuală militarizare a conflictului, care să-l supere pe Vladimir Putin.

Or, în timp ce sub Putin ruşii s-au înarmat, ca şi chinezii, până în dinţi, europenii au de recuperat serioase datorii la capitolul investiţii în forţele armate. De loc de mirare că Obama a cerut la Bruxelles şi împărţirea mai judicioasă şi echitabilă a poverilor militare în rândul statelor alianţei nordatlantice.

În mod regretabil, şeful statului american şi-a bătut, se pare, gura de pomană. Fiindcă, după cum scrie cotidianul parizian Le Monde, „europenii n-au ambiţia de a juca un rol conducător, strategic, în secolul al XXI-lea. Adevărul e că”, în apărarea lor, europenii pur şi simplu „continuă să se bazeze aproape exclusiv pe SUA”.

Ceea ce e, de altfel, mai simplu, mai comod, mai ieftin şi mai laş. Unitate? Da, vă rog. Dar să nu coste prea mult...