Unirea, ca soluție de „avarie” pentru Republica Moldova?

Șefa statului a fost acuzată de „trădare” de cei care promovează agenda Moscovei, de politicienii care urzesc federalizarea țării, dorită de Rusia, recte „transnistrizarea” Republicii Moldova. 

În pofida legislației moldovenești, acuzațiile de trădare, de o parte și alta, persistă din cauza că în acești 35 de ani de la declararea independenței nu s-a răspuns tranșant la întrebarea ce este Republica Moldova: expresia libertății post-sovietice, „al doilea stat românesc” ce-și propune, așa cum scrie în Declarația de independență, „să lichideze consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov”, sau e un stat-satelit, lipsit de suveranitate reală, conservând servitutea față de Rusia? 

Din răspunsul la această întrebare derivă o alta: cum definim interesul național: alături de ruși, care au „eliberat” Basarabia la 28 iunie 1940, așa cum susține propaganda moscovită și reprezentanții moldovenismului ideologic de la Chișinău, sau interesul național rezidă în desprinderea de „lumea rusă”, în aderarea la Uniunea Europeană și NATO?  În 35 de ani, aceste lucruri n-au fost clarificate o dată pentru totdeauna. 

Pași către Unire și integrare europeană

Președinta Maia Sandu este cetățeană a României și s-a arătat în toate declarațiile sale, din 2016 încoace, favorabilă Unirii. De când a ajuns în fruntea statului, Maia Sandu a făcut mai mult pentru apropierea celor două maluri ale Prutului decât toți guvernanții moldoveni de până la ea, chit că unii dintre ei au lucrat împotriva acestui deziderat, de la agrarienii lui Lucinschi, până la Voronin, Dodon și Plahotniuc.

Ce a fost bătălia anti-oligarhică decât un pas spre România? Ce-a fost readucerea limbii române în Constituția Republicii Moldova de către actuala guvernare dacă nu înlăturarea unui fals stalinist despre limba noastră maternă? Ce este alinierea programelor de învățământ la standarde românești și europene, ce sunt armonizarea legislativă, proiectele de infrastructură – poduri, gazoducte, linii electrice peste Prut –, ce este reziliența în războiul hibrid declanșat de Rusia, dacă nu acțiuni menite să apropie Moldova de România și de Europa?

Vorbim, evident, de România democratică, membră a UE și NATO, nu de România izolaționistă, slugarnică în fața Moscovei, după modelul Ungariei lui Orban. 

Avatarurile unionismului în R. Moldova

Pentru a înțelege importanța simbolică și practică a declarației Maiei Sandu, ar trebui reamintit că unionismul basarabean a trecut prin mai multe metamorfoze. 

A fost o atitudine de rezistență, uneori manifestă, sub ocupația sovietică, alimentând Mișcarea de Eliberare Națională de la începutul anilor ’90, din epoca Gorbaciov, și „vărsându-se”, ca un afluent, în albia aspirațiilor pro-europene ale moldovenilor.

Dar au fost momente când s-a încercat deturnarea mișcării unioniste spre interese ostile acestui ideal. Între multele diversiuni pe care le-a orchestrat oligarhul Plahotniuc, în campania sa de capturare a statului, a fost și instrumentarea unor grupuri de tineri unioniști pentru a bruia protestele anti-oligarhice organizate de Platforma DA și PAS.

Moscova azi face același lucru: pe de o parte, diabolizează ideea Unirii, și pe de altă parte, o contrapune aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană – cum se vede din retorica „suveraniștilor” de la București, care luptă avan cu „sorosismul” de la Chișinău.

Declarația Maiei Sandu, făcută în cadrul interviului cu doi jurnaliști britanici de la podcastul „The Rest Is Politics”, smulge ideea Unirii din „clisa” extremismului, îi conferă legitimitate politică, o include în discursul politic oficial. Dar pentru asta trebuia, cum bine s-a observat, să se schimbe contextul geopolitic.

Unirea, de la ideal romantic la soluție de supraviețuire

„Priviți în jur: unei țări mici ca Moldova îi vine din ce în ce mai greu să-și păstreze democrația, să-și salveze suveranitatea și să reziste în fața Rusiei”, a precizat Maia Sandu în cadrul aceluiași interviu. „Nu există în acest moment o majoritate a cetățenilor favorabilă Unirii, dar există o majoritate pentru integrarea europeană și noi urmărim acest obiectiv”, a mai adăugat președinta.

Agresiunea Rusiei în Ucraina a dinamitat ordinea bazată pe drept, iar odată cu instituirea noii administrații de la Washington, această ordine nu mai trezește același consens nici pe ambele părți ale Atlanticului. 

Un lider politic al unei țări mici, amenințate cu pieirea, este obligat să se gândească la soluții alternative. Astfel că Unirea, văzută ca un ideal romantic, ca un deziderat istoric care putea fi plasat pe umerii generațiilor viitoare, a devenit azi pentru moldoveni o soluție „de avarie”, o șansă de supraviețuire.

Pentru o suveranitate mai puternică

Între criticile pe care le-a provocat declarația Maiei Sandu a răsunat și teza că un președinte nu poate submina suveranitatea statului pe care a jurat să o apere. 

Sunt două contraargumente la aceste alegații, unul juridic și altul de ordin istoric și identitar. Constituția Republicii Moldova prevede la Articolul 142 modalitatea prin care „caracterul suveran și unitar al statului”, precum și „neutralitatea permanentă” pot fi modificate, și anume prin referendum, și Maia Sandu tocmai la referendum s-a referit când a vorbit despre opțiunea sa pro-Unire.

Republica Moldova și România împărtășesc același patrimoniu identitar, aceeași limbă, istorie, aceleași tradiții culturale. A invoca pierderea suveranității în cazul Unirii e ca și cum ai contesta dreptul Principatelor Române, care au consimțit să renunțe la suveranitatea lor separată în favoarea dobândirii unei suveranități comune, mai puternice, în fața pretențiilor expansioniste ale imperiilor din preajma lor. Unirea Principatelor de la 1859 s-a înfăptuit prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în divanele ad-hoc de la Iași și București. Pe 24 ianuarie 2026 se împlinesc 167 de ani de la acest act care a pus bazele României moderne. 

Precedentul german 

În epoca noastră, poate fi invocat precedentul reunificării Germaniei, după căderea Zidului de la Berlin în 1989. Fosta RDG a renunțat la propria suveranitate în numele unei suveranități fortificate în cadrul Republicii Federale Germania – proces încununat la 3 octombrie 1990, care pentru noile landuri din Est a însemnat aderarea automată la UE și NATO.

Nu România și nu Uniunea Europeană sau NATO, din care România face parte, amenință suveranitatea Republicii Moldova, ci Rusia, cea care menține ilegal trupe de ocupație în stânga Nistrului. Declanșând agresiunea împotriva Ucrainei, Rusia și-a anunțat intențiile revizioniste, țintind reconstituirea fostului imperiu. 

În fața unui pericol existențial major, cum ar fi o nouă ocupație rusească a Moldovei, cu întreg cortegiul ei de crime și orori imaginabile, ce ar conta mai mult: suveranitatea statului sau viața cetățenilor? Răspunsul ni se pare evident.

Ce urmări poate avea declarația Maiei Sandu?

În condiții normale, ar fi de preferat, desigur, ca apropierea celor două maluri ale Prutului să se producă în cadrul Uniunii Europene, printr-o integrare instituțională și economică graduală, care să permită în același timp depășirea unor greutăți și asperități de parcurs.

Lucrurile însă ar putea să ia o turnură dramatică, dacă procesul de aderare la UE ar fi tergiversat sau blocat, iar o invazie rusă ar fi iminentă. În acest caz, soluția salvatoare ar fi Unirea – acesta a fost mesajul președintei Maia Sandu. 

În principiu, nimic nu ar împiedica Bucureștiul și Chișinăul, dacă ar exista voință politică, să elaboreze un „Plan B”, o strategie a reunificării, într-un scenariu de criză existențială. La acest proces ar fi chemată să contribuie și societatea civilă: intelectualii, savanții, oamenii de creație, fără de care „unirea în cuget și simțiri” a românilor, ca și integrarea europeană, nu este posibilă.