Unificarea înseamnă scindare

Probabil că niciodată confuzia nu a fost atât de mare: oameni care au fost până ieri membrii ai administraţiei Băsescu şi militanţi PDL demisionează din PNL, acuzând îndepărtarea de valorile liberale.

Iată ce spune fostul ministru al Apărării în guvernul Boc, Mihai Stănişoară: ”Sunt membru al mişcării liberale din România, care nu mai este reprezentată de PNL. Mă voi dedica demersului de a recuceri încrederea publicului de dreapta, cu simpatii liberale”. Dar, pe vremea când era militant PDL, care aderase mult înaintea PNL la PPE, nu protestase în niciun fel împotriva orientării partidului din care făcea parte. Este cu atât mai surprinzător cu cât în anul 2000, când a fost ales deputat pe listele PD, milita laolaltă cu socialiştii europeni. Să mai spunem că nici alianţa PNL cu PSD nu a fost considerată o trădare a ”publicului de dreapta, cu simpatii liberale”? Mihai Stănişoară este pedist de pe vremea lui Petre Roman şi am putea presupune că a fost tot timpul un fel de cripto-liberal, care nu a avut ocazia şi puterea de a-şi manifesta convingerile. Astăzi, în schimb, ajuns la deplina maturitate, nu ar mai fi dispus să facă prea multe compromisuri.

Adevărata problemă este că demisionarii care ar dori să-l urmeze pe Călin Popescu Tăriceanu nu spun ce înţeleg prin trădarea valorilor liberale. Pentru că este posibil să aibă dreptate, dacă au în vedere notele conservatoare din politica creştin- democraţilor europeni. Dar atunci ar trebui să lase deoparte eticheta de ”dreapta” şi să admită că, dimpotrivă, au făcut o jumătate de pas mai la stânga.

Ocaziile de uimire sunt nesfârşite. Una dintre puţinele deputate europene alese pe listele PNL, despre care oricine ar fi putut paria că va rămâne în ALDE, Renate Weber, tace, evitând orice comentariu din clipa în care PNL a schimbat orientarea. În schimb, foşti militanţi PDL protestează, ca şi cum aderarea la PPE ar însemna ”trădarea principiilor economiei de piaţă, a liberei iniţiative private”, aşa cum sugerează unii dintre ei.

E un haos total în ideile politice afişate în România. Dacă am crede cu adevărat în sinceritatea acestor afirmaţii, ar trebui să admitem că mulţi militanţi politici nu înţeleg nimic din ceea ce spun. Dar mult mai probabil este că asistăm pur şi simplu la o nouă scindare oportunistă, care are nevoie de o minimă justificare publică. Unii se tem poate că noua construcţie PNL-PDL i-ar marginaliza iremediabil şi caută rapid să se reorienteze. Dacă fostul premier Călin Popescu Tăriceanu este pe deplin credibil când vorbeşte despre asocierea cu ALDE, căci propria sa politică s-a înscris pe acele coordonate, ceilalţi nu au nicio autoritate să vorbească despre orientări doctrinare.

În cele din urmă, Constituţia garantează oricui libertatea de asociere, dar nu putem ignora modul în care unii devin creştin-democraţi din socialişti, pentru a jura apoi pe valorile liberale, într-un carusel cu totul ameţitor. Cel puţin sunt unii care declară răspicat că nu se încred în noţiunile de ”stânga” şi ”dreapta” şi că nu pun niciun preţ pe doctrine. Dar cei de mai sus jură de fiecare dată că numai credinţele lor adânci îi îndeamnă să treacă dintr-o parte într-alta..

Rezultatul este că unificarea dreptei a durat trei zile. Alianţa sau fuziunea dintre PNL şi PDL a provocat deja o nouă ruptură şi nu este exclus ca fostul premier Călin Popescu Tăriceanu să reuşească înscrierea unui nou partid. Înainte de marea reunificare erau trei partide mai mari: PNL, PDL şi PMP. După marea reunificare vom avea tot trei: PNL-PDL, PMP şi Partidul Liberal Reformator (Tăriceanu). Iar dacă fuziunea anunţată va eşua, ne vom trezi de fapt cu patru partide. Unificarea, ca de fiecare dată, ar putea însemna scindare.