Unde a dispărut România?

Unde sunt cei care au ieşit cu sutele de mii, în stradă, în ultimii doi ani, ca să-şi apere o tot mai ameninţată democraţie de o tot mai hulpavă cleptocraţie? În ”Prezentul trecut trecut prezent”, Eugen Ionescu descrie uimirea unui călător englez care plecase de la Paris în aprilie 1789 şi se întorsese în luna octombrie a aceluiaşi an.

”Spunea că n-a mai recunoscut Franţa. La faţa locului era cu totul altceva. Feţele oamenilor aveau alte expresii, alurile erau altele, modul de a merge era diferit, vorbeau altfel, se manifesta un alt fel de a gândi, altă mişcare, alte ritmuri şi chiar aspectul străzilor se modificase...Era altă planetă”.

Pe ce planetă e, oare, România? E perfect inutil, fireşte, să întrebăm pe ce continent se găseşte. În fond, asaltaţi de camarila şefului PSD şi de un ministru al justiţiei care ucide metodic statul de drept, magistraţii români se află la a treia demonstraţie de protest în răstimp de numai doi ani. Ţara şi-a pierdut luptătoarea şefă împotriva corupţiei. Îşi vede legile justiţiei şi codurile penale făcute zob, iar judecătorii şi procurorii timoraţi ca omologii lor turci. Şi ca evreii în prima fază a nazismului.

Îi intimidează o nouă inchiziţie, care încalcă legile în numele legii cu aceeaşi superbie cu care se striga cândva ”nu cumpăraţi de la evrei”. Cum să mai fie ţara, prin urmare, în Europa, în care a fost primită generos, în 2007? Dar atunci unde e ţara?

Temporal a regresat în ”ceauşismul fesenist”, cum adecvat i-a spus Ioan Stanomir. Potrivit lui, ”regimul Dragnea e mai rău decât Dragnea însuşi”, căci durează (dimpreună cu partidul-stat) nu prin conducătorul său substituibil, ci ”prin structurile sale de adâncime şi o moştenire a istoriei de care nu suntem capabili să ne despărţim”.

Dacă lucrurile stau aşa irevocabil, n-avem încotro. Va trebui să ne obişnuim că, nici după înlocuirea împăratului muştelor româneşti, Liviu Dragnea, ţara nu va mai scăpa vreodată, „instituţional şi antropologic”, de ”aroganţă, grobianism şi rapacitate”. Va trebui să ne acomodăm cu ideea că barbaria revoluţiei antimeritocraţiei cleptocratice încercând să înece în Verde de Paris orice urmă de aer neintoxicat, de bun simţ, de libertate şi de consistenţă a drepturilor civice într-o Românie europeană e veşnică. Şi că pedeapsa dată românilor echivalează cu o condamnare la perpetuitate.

Eternă ar fi deci şi mazilirea ei geografică. Ar însemna că ţara e osândită să aterizeze în recluziunea spaţiului rusesc. Că nu e încă în Rusia n-ar trebui să consoleze pe nimeni. O cârmeşte într-acolo regimul Dragnea şi isteţimea cu care ştie să-şi cucerească adversarii, gâdilându-le, irezistibil, ca Putin, ba naţionalismul, ba ortodoxismul, ba ambele, astfel încât prea puţini să mai fie în stare să vrea să se împotrivească tăvălugului fascist. Împachetat în religie şi socialism. Ca şi în naţional-comunism.

Această recidivă a apoteozei colectiviste ar trebui să se dezbată mai intens decât orice în România şi în Europa. Dar, obsedaţi să-şi consolideze frontierele externe, ca şi cum duşmanul totalitar nu i-ar pândi şi dinlăuntrul fortăreţei, europenii nu prea au timp suficient pentru români. Iar mulţi români nu mai au chef de Europa. Ori de democraţie. Ci să le-o arate homosexualilor, prin referendumul lui Dragnea.

Despre care unii antipesedişti afirmă că n-ar fi al lui. Şi nici al PSD. Ci ”al cetăţenilor”. Că, prin urmare, n-ar fi o problemă să se profite de Dragnea şi de PSD, spre a se consolida, prin constituţie, o legislaţie, care nu le permite nici acum homosexualilor căsătoria. Ca şi cum cetăţenii pe voinţa cărora regimul nu mai dă demult doi bani l-ar putea obliga pe ”viitor” să schimbe constituţia pe care n-a modificat-o, deşi naţiunea a spus în alt plebiscit clar că vrea doar 300 de parlamentari. Şi ca şi cum te-ai putea face frate cu împăratul muştelor, susţinându-l activ şi complice, fără să te contaminezi cu infecţiile de pe infectele sale picioare. Fără o fatală contagiune a barbariei şi fără ceea ce Eugen Ionescu numea ”rinocerizarea”. Gardistă. Sau comunistă. 

Dar să-i ferească Cerul pe europeni, sau pe compatrioţi, să îi avertizeze pe irecognoscibilii români pesedizaţi fără să ştie şi s-o recunoască, să nu-i ofere tiraniei satisfacţia diversiunii reuşite şi a unui succes nemeritat în fragmentarea opoziţiei, triumful dezbinării şi transformării rezistenţilor în robi dispuşi să pună umărul la pesedizarea şi putinizarea ţării. Fiindcă oricine se hazardează să avertizeze că disocierea plebiscitului CpF de PSD e o utopie riscă să aterizeze pe listele ”duşmanilor poporului”.

Pe care îi aşteaptă un proces sumar. Între rinocerizaţi ispita unor asemenea liste a rămas neschimbată, din anii 20, 30 ai veacului trecut. Ca atare întrebările ce li se pun scepticilor sunt pro forma. "Ce e oare putinist ori pesedist în referendumul privind familia?" A răspunde e inutil. Ce dacă l-a votat majoritatea pesedistă? Ce dacă puterea, ca niciodată, anunţă că-i va aloca două zile spre votare, ca să adune cvorumul? Ce dacă inşi cunoscuţi ca putinişti învederaţi au iniţiat proiectul, în condiţiile în care, la vest de Rusia, putinismul susţine de mulţi ani orice iniţiativă a oricărei extreme? 

Şi ce dacă agitpropul rus susţine pesedismul din răsputeri? Argumentul măciucă, punând capăt discuţiilor argumentate care susţin un boicot civilizat: "de ce-i jignesc scepticii pe trei milioane de români?" Ca şi cum ceilalţi nu i-ar jigni, în această logică, pe ceilalţi 17 milioane. 

Ajunşi aici cu omul nou şi monstruoasele mutaţii din interiorul său ceauşist, se pune întrebarea: mai are oare ţara vreo scăpare de capcana putinisto-pesedistă? Pe occident nu ne putem baza. Nici pe românii din ţară, dacă ne asumăm pesimismul lui Ioan Stanomir. Şi atunci? Există vreo salvare?

Poate în Româniile moderne, cu tot cu Diaspora. Dacă-şi vor da mâna peste graniţe şi peste prejudecăţi, spre a se organiza politic eficient şi a rezista inteligent.