Un tremur banal? Sau final, ca un cântec de lebădă? | Europa | DW | 12.07.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Europa

Un tremur banal? Sau final, ca un cântec de lebădă?

Şi pe cei mai placizi i-a alarmat al treilea acces public de dârdâieli al cancelarei. Asigurările rapide, dar imprecise şi explicaţiile în doi peri nu pot calma. E oare începutul sfârşitului pentru ea? Dar pentru Europa?

Angela Merkel, victima unui tremurat incontrolabil la primirea cu onoruri militare a preşedintelui ucrainean, Volodimir Zelenski.

Angela Merkel la pimul ei acces de tremor, în prezenţa gazdei sale, preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski

Nici şmecheria şezutului în timpul onorurilor militare, în prezenţa social-democratei daneze, Mette Frederiksen, şi nici apelurile directe şi indirecte la calm, de genul, ”tremuratul meu va dispărea subit, aşa cum a apărut”, nu sunt de natură să aplaneze îngrijorarea firească a multora. În fond, Angela Merkel nu e pur şi simplu o femeie de 64 de ani ca oricare alta. Tremorul ei numai banal nu poate fi.

Fiindcă e cancelara. E şefa executivului principalei puteri economice europene. E neîncoronata regină a unei Europe care tremură şi ea, din toate încheieturile, cuprinsă, cum e, la senectute, de multiple accese de scleroză continentală în plăci. De nevroze şi de atentate zguduitoare la unitatea sa. De cutremurătoare ispite secesioniste, ca Brexit. E un continent vibrând sub impactul loviturilor de populism şi al atacurilor putiniste. Al agresivelor tentaţii cenzoriale covârşind ideologia corectitudinii politice. E destabilizat de bâţâieli ecologiste şi neomarxiste, ameninţând să pună pe butuci şi dreptul la proprietate şi libertatea de exprimare, în timp ce terorismul şi antisemitismul îi pun în pericol continentului nu doar democraţiile şi securitatea, ci însăşi pacea şi civilizaţia.

Să conduci, în aceste condiţii, un Bătrân Continent polarizat, care nu e în stare să se înţeleagă în mai nicio privinţă, cu adevărat, nici măcar în afacerea împărţirii de posturi grase la vârful Uniunii Europene, e un job nu tocmai lesnicios. Dar Merkel insistă, încă, să-l practice, deşi a dat greş grav, în repetate rânduri, în îndelungata ei carieră la şefia CDU şi a executivului german, în special în 2015, când a pierdut controlul asupra graniţelor şi a ales să ignore multă vreme criticile iscate.

Unora stăruinţa ei le pare admirabilă. ”Ce frumos luptă”, îşi spun unii, recunoscători. Cât de infame li se pare batjocura celor care o şi văd pe Merkel pe dric şi nu se pot abţine s-o ia, sardonic, peste picior, din pricina zguduirilor ei incontrolabile. Cât de reprobabil consideră ei voaiorismul animând reţele de socializare insaţiabile, veşnic lacome să surprindă în timp real şi ultima tremurătură a cancelarei. 

Altora, dimpotrivă, cancelara le pare deplorabilă. ”Cum se ţine ea de scaun cu dinţii care-i clănţăne, simţind că se apropie inexorabilul sfârşit al alianţei ei guvernamentale”, afirma un preopinent, luând-o în zeflemea pe şefa unui cabinet certat la cuţite pe tema propulsării Ursulei von der Leyen în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. O funcţie la care râvnesc şi partenerii de guvernare ai creştin-democratei, al căror partid social-democrat devine tot mai radical stângist, tot mai antiamerican şi tot mai avid de putere, pe măsură ce se vede trimis mai des şi mai brutal în corzi de alegători.

Insignifianţa politică spre care un electorat din ce în ce mai nemilos expediază ambele partide guvernamentale germane merită luare aminte. Fiindcă exprimă presiunea aceluiaşi electorat care a susţinut-o în funcţie, pe Merkel, mult timp, fără cârteli şi clătinări. A tolerat-o apoi, în ciuda erorilor ei, nu doar din cauza obedienţei sale tradiţionale, ci şi din pricina admirabilei stăpâniri de sine, de care Merkel, fiica unui pastor protestant din estul ex-comunist al Germaniei, a ştiut să dea dovadă, de-a lungul prodigioasei ei cariere. Or, din motive medicale neelucidate, acest autocontrol e dus şi a apus.

A afirma, cum fac oficialii, în această situaţie, că toate sunt în regulă cu Merkel şi că oamenii nu au a-şi face griji este, în cel mai bun caz, o naivitate. În cel mai rău, o nebunie. Sau expresia dispreţului faţă de un popor care are dreptul să fie condus impecabil. De către un cancelar credibil. Şi care are dreptul de a şti că liderul său e sănătos tun, drept respectat scrupulos în alte democraţii, ca SUA bunăoară, unde domneşte transparenţa publicării sistematice a buletinelor medicale ale demnitarilor şi preşedinţilor.

E un drept, pe care Merkel îl nesocoteşte. N-ajută nici alt reflex condiţionat al cancelarei şi al partizanilor ei. Cel de a trimite la varii lideri importanţi din istorie, afectaţi de boli şi dizabilităţi. La preşedintele american Roosevelt de pildă. Sau la Helmuth Kohl, care-o propulsase pe tânăra Merkel în primele ei dregătorii, înainte ca ea, cuprinsă de ambâţ şi de elanul juneţii, să-şi debarce fără îndurare şi cruţare mentorul bolnav. Crepusculul erei Kohl se repetă. Sub Merkel e aproape identic.

Ca şi acum două decenii, Germania se confruntă, ca un blestem, cu impopularitatea crescândă a propriului lider, cu scleroza puterii, cu dezorientarea dregătorilor, cu presimţirea crizei şi cu partide relativ noi şi radicale, al căror acces la putere nu pare nimeni în stare să-l împiedice.

Or, cancelara a ales să-şi ignore condiţia, cu superbia cu care Kohl şi-a nesocotit incapacitatea de a pricepe timpurile noi. Timpuri, inaugurate de căderea Cortinei de Fier, de războaiele iugoslave, de degringolada Rusiei şi de ascensiunea islamului politic cuplat cu terorismul, pe fondul permisivităţii şi toleranţei faţă de duşman, propagate de proaspăt dezlănţuitul furor al ideologiilor relativiste.

Ca persoană îndreptându-se cu pas grăbit spre vârsta a treia, Angela Merkel merită respect. Ca şefă a executivului german şi ca primus inter pares într-o Europă dezbinată, cu democraţii asediate, îi trebuie minte, forţă, putere şi control. Întrucât nu mai dispune de ele, i se cuvine o plecare demnă de la butoane. N-o va avea, tremurând incontrolabil, la vizite de stat, ci doar înţelegând că uriaşa povară a funcţiei ei reclamă o credibilitate pe măsură. Una imposibilă în absenţa unei transparenţe totale.