Un proces al postcomunismului?

Aşa-numitul Dosar Microsoft pune în lumină modalităţile prin care o serie întreagă de companii occidentale au intrat pe piaţa românească denaturând competiţia. Aspectul acesta nu este foarte evident, deoarece presa vorbeşte preponderent despre miniştrii români şi despre reprezentanţii firmelor care au negociat contractele şi care sunt, la rândul lor, români. Într-adevăr, în fiecare situaţie au fost folosiţi reprezentanţi indigeni ai filialelor locale şi un lanţ complicat de intermedieri în aşa chip, încât nivelul înalt al conducerii acestor mari companii multinaţionale să nu fie direct implicat.

Ca să înţelegem mai clar situaţia jalnică în care s-a gasit România în ultimii 15 ani, marile companii multinaţionale au tratat România cu dispreţ, angajând oameni dispuşi să negocieze afacerile murdare, după care aceleaşi companii s-au plâns în toate cercurile relevante că ţara este coruptă. Oamenii guvernului Năstase şi, de fapt, toţi ceilalţi care s-au succedat, au fost extrem de naivi dacă şi-au imaginat că vor fi cruţaţi. Dimpotrivă, chiar dacă facilitaseră o serie întreagă de afaceri, prilejuind profituri mari, au devenit obiectul unui dispreţ necruţător. Se dusese vestea că în România orice este posibil şi o purtaseră chiar aceia care ştiau cel mai bine acest lucru, căci ceilalţi ar mai fi putut avea unele îndoieli. România a încheiat negocierile de aderare, dar apoi porţile lumii s-au închis, instituindu-se un sistem umilitor de supraveghere continuă.

Dar, aşa cum sugeram în primele rânduri, ar trebui să ne punem şi următoarea întrebare: este capitalismul moral? Sau nu cumva poartă cu sine morbul corupţiei? Răspunsul nu vine de la sine, dar putem observa cel puţin un lucru: capitalismul poate fi încadrat în limite etice sau, dimpotrivă, poate fi lăsat să facă tot ceea ce ar fi capabil, prin propria natură, să facă. În Vest, există o încadrare morală ceva mai fermă, în România în schimb am asistat la un laxism deplorabil. Nu există exemplu mai bun decât Roşia Montana. Oameni de cea mai bună condiţie, cel puţin în aparenţa bine întreţinută, au susţinut acel proiect denaturând faptele şi producând jalnice sofisme. Prestigiul capitalismului obţinut uşor în România graţie dezastrului comunist i-a făcut pe mulţi să-şi piardă capul.

Eşecul de moment al acelui proiect, despre care nu ştim dacă va mai fi sau nu reluat, a reprezentat însă un eveniment excepţional în istoria ultimilor ani, căci a marcat momentul în care societatea românească a înţeles: capitalismul la care visase nu era o versiune a paradisului terestru, ci un instrument sau, mai curând, o fiară sălbatică, o stihie care trebuie bine înşeuată şi stăpânită cu reguli ferme. Pe teren sănătos, capitalismul poate aduce prosperitate, pe teren slab şi mlăştinos distruge tot ce întâlneşte. Alte exemple nu mai puţin elocvente sunt pădurile defrişate sau creditele cu buletinul. O lume cu o structură morală slabită de ofensiva atee a regimului comunist, convinsă că omul îşi este sieşi singurul scop, s-a abandonat tuturor promisiunilor de prosperitate rapidă.

Dosarele Microsoft, însă, reprezintă ele însele un eveniment important, căci reuşesc să ridice vălul de pe ochi şi să elimine un tabu: mita sosită pe filiere occidentale a fost până acum protejată, căci sosea pesemne din direcţia cea bună, din ”direcţia Vest”, pe care nimeni nu îndrăznise să o cerceteze cu ochi critic.

În fine, caracterul excepţional al întâmplării nu a scăpat nici altora care au remarcat pe bună dreptate că subiectul principal al acestor dosare este chiar modul intim de funcţionare al perioadei post-comuniste. Cătălin Predoiu a făcut această excelentă remarcă: ”anticipez că Dosarul Microsoft ar putea fi un act de distrugere creatoare în societatea românească. Noi nu am facut un proces al comunismului, dar Dosarul Microsoft ar putea echivala cu un simbolic proces al postcomunismului românesc. Din această perspectivă, procurorii şi judecatorii nu vor face doar un act de justiţie, ci un adevarat act istoric ”.

Faptul că printre cei vizaţi se află foştii colegi de cabinet al lui Predoiu, Daniel Funeriu şi Valerian Vreme i-a sugerat probabil imaginea ”distrugerii creatoare”, căci, dacă acuzaţiile sunt adevărate, atunci se vor prăbuşi dramatic prestigii ce păreau inatacabile.

În orice caz, dincolo de toate detaliile, morala fabulei ne spune că o lume care nu se preţuieşte pe sine şi care are standarde morale scăzute, nu se poate aştepta să fie respectată de alţii.