Un popor de proprietari

Potrivit unui raport realizat de biroul comunitar de statistică, Eurostat, 96% dintre români deţin în proprietate o locuinţă, faţă de media de 65% a statelor comunitare. România este urmată de Lituania şi Slovacia, cu 89%, şi de Ungaria, cu 87%.

La polul opus se află state din vestul Europei, precum Germania, unde doar 46% din locuitori sînt proprietari de locuinţe, Austria, cu 52%, sau Olanda, cu 56%.

La prima vedere, faptul că sîntem un popor de proprietari ar trebui să ne dea un anumit confort, să ne scutească de anumite nelinişti privind situaţia locativă în general. În fond, pe lîngă a avea o slujbă, cel mai important e să ai un acoperiş deasupra capului, mai ales în vremuri de criză.

Cum am ajuns să fim un popor de proprietari e simplu. Imediat după căderea comunismului, prima grijă a guvernului FSN a fost să dea o lege prin care toţi cei care locuiau cu chirie în apartamentele construite de statul comunist să poată să le cumpere, la preţuri modice.

Al doilea val de proprietari a apărut în urma altei legi, aceea privind statutul juridic al caselor naţionalizate, lege care a fost concepută, adoptată şi pusă în practică tot de către puterea de extracţie fesenistă. Prin legea respectivă, marea majoritate a chiriaşilor din casele naţionalizate au putut să cumpere apartamentele sau casele în care locuiau cu chirie la preţuri derizorii, şi chiar în mai multe rate. Marii beneficiari au fost în acest caz foştii nomenclaturişti, care în timpul comunismului au locuit cu chirie în cele mai bune imobile naţionalizate, în timp ce proprietarii acestora locuiau la mansardele sau demisolurile propriilor case.

În fine, au fost şi acele situaţii în care proprietarii care şi-au recuperat prin justiţie casele, pentru a putea intra efectiv în folosinţa lor, au fost obligaţi să le cumpere chiriaşilor protejaţi de lege apartamente, pe care aceştia puteau să le refuze dacă nu le erau pe plac.

Pe fondul mereu tulbure al statutului juridic al unor fonduri locative, cum ar fi de pildă Regia Protocolului de Stat, au fost împroprietăriţi diverşi demnitari, la limita legii, în sensul că multe locuinţe de serviciu au fost subevaluate pentru a fi astfel cumpărate de demnitarii respectivi. Fostul director al SRI Radu Timofte a fost trimis în judecată de procurorii anticorupţie tocmai într-un astfel de caz.

Am făcut acest scurt istoric al împroprietăririlor imobiliare tocmai pentru a pune faţă în faţă toate aceste modalităţi facile de obţinere a unei locuinţe cu lipsa de respect a multora faţă de proprietatea celuilalt.

Pentru că spiritul comunitar lipseşte, oraşele noastre arată cenuşii, cu blocuri de pe care stă să cadă tencuiala, cu balcoane ursuze, cu scări pline de igrasie, cu subsoluri mucegăite. Cu ani în urmă – acum nu ştiu dacă mai e aşa –, la parterul unor blocuri din cartierul bucureştean Ferentari câţiva romi transformaseră nişte apartamente în grajduri pentru caii cu care colectau fier vechi din tot Bucureştiul.

Dar acesta e doar un exemplu de pată de culoare. Adevărul mai cuprinzător e că cei care au reuşit cu uşurinţă să fie proprietari nu respectă cu adevărat proprietatea celuilalt, dobîndită după ani şi ani de muncă.

Adevărul mai cuprinzător e că mulţi dintre noi am rămas la instinctul proprietăţii, fără a ne ridica la normele şi la civilizaţia locuirii.

Autor: George Arun
Redactor: Petre M. Iancu