Un om de pe stradă la minister

O scurtă lămurire pentru ministrul Marius Bostan: educația nu e pe deplin gratuită în România. Desigur, pentru cei cu venituri mari, banii care se scurg către școală pot fi ignorați, dar, pentru ceilalți, contează. Manualele sunt gratuite, dar de multe ori trebuie să le cumperi, căci cele vechi sunt murdare sau nu sunt de la aceeași editură. În mod neoficial și cu diferite subterfugii, școala cere bani neîntrerupt, mai ales în ciclul elementar: pentru cretă albă și colorată, bureți, oțet, găleată, toate pentru scris și șters tabla; sau săpun lichid să se spele copiii pe mâini în pauze. Nu punem la socoteala ”culegerile”, atlasele, foarte scumpe, care reprezintă niște manuale obligatorii neoficiale și care trebuie să fie, neapărat, cumpărate. În mod voluntar, desigur, dar dintr-o nevoie reală, părinții cumpără jaluzele, sau chiar întregul mobilier al clasei, care va rămâne la generațiile următoare. Social-democrația românească are formele ei proprii de manifestare.

Dar problema este că nevoile învățământului în stabilimente publice, așa cum prevede Constituția, nu sunt satisfăcute integral din banii de la buget și că este nevoie de mici sau mai puțin mici contribuții din partea familiilor. Scandalul provocat la o școală din București din cauza cadourilor oferite profesorilor a fost o excepție, căci întotdeauna cadourile sunt liber consimțite. E adevărat că asupra părinților care nu au bani sau care dezaprobă obiceiul se exercită, neplăcut, presiunea celorlalți, dar asta este o altă discuție. În concluzie, gratuitatea este un concept vag, așa cum este peste tot, în asistența medicală sau în cazul altor servicii publice.

Ministrul Marius Bostan își construiește critica la adresa școlii pe o premisă nesigură. Iar de aici deraiază întreaga sa analiză. Iată declarația care a suscitat atâtea comentarii și pentru care i se cere demisia: ”Mentalitatea comunistă a fost așa: să primesc gratis educație. Atunci nu cer în partea cealaltă la ghișeu calitate. Să primesc gratis curent, de exemplu. Nu m-ar deranja foarte mult că s-ar opri curentul la ora 12,00. După părerea mea, orice serviciu trebuie plătit într-o formă sau alta.”

Vom lăsa deoparte lipsa lui de perspicacitate psihologică. Omul obișnuit să primească curent electric gratis va protesta zgomotos dacă i se va întrerupe curentul la ora 12. Ba, mai mult, va pretinde că este dreptul său și că este grav nedreptățit. După caz, unii vor susține că sunt discriminați. Asta-i firea omului, pe care nu o putem ignora fără să cădem într-un determinism lamentabil. Dar nu acest lucru este esențial.

Mai important este că gratuitatea poate fi foarte bine asociată cu exigența. În regimul comunist, exceptând ultimul deceniu, școala gratuită într-o mai largă măsură decât astăzi, mai păstra încă ideea de excelență și visa clandestin la mari destine culturale. Dovada sunt cei care au plecat în Occident în anii aceia reușind frumoase cariere, dar și cei care au rămas continuând încă să reprezinte tot ce e mai bun în cultura românească de astăzi. Nici învățământul tehnic sau medical nu erau însă de lepădat. Era interbelicul rezidual, dacă putem spune astfel, așa cum am putea vorbi azi de un comunism rezidual.

Paradoxul acesta este dureros și greu de acceptat. Dar, în ciuda opresiunii ideologice, a prostiei și răutății activiștilor de toate nivelurile, școala era mai exigentă și mai selectivă. Abia din anii '80, când învățământul obligatoriu se extindea și profesorii nu mai aveau voie să lase repetenți, școala începea să alunece pe panta ”deschiderii democratice”, anticipând în mod misterios exact ceea ce avea să urmeze în anii de democrație liberală.

Dar ca să fim exacți: exigența nu avea legătură cu pretențiile părinților, ale beneficiarilor serviciilor publice, ci cu școala însăși. Exigența era a profesorului și ținea de autoritatea sa instituțională. Or, câtă vreme autoritatea școlii a decăzut, exigențele părinților nu au absolut nicio putere. Și cine sunt de fapt părinții? E imposibil de spus, căci e vorba de întreaga societate, cu toate neliniștile, confuziile și contradicțiile ei. Am văzut doar: unii părinți protestează că subiectele sunt prea grele, alții că nu se face școală îndestul șamd.

Revenind, a introduce o taxă mai mică sau mai mare în actualul sistem nu va schimba lucrurile cu nimic. O școală privată și foarte scumpă este, cu siguranță, altceva, dar sistemul public va continua să fie supus curentului ideologic dominant astăzi și care cere tot mai multă deschidere, tot mai multă integrare, tot mai multă egalitate șamd. Putem da afară profesori incompetenți, putem impune un sistem mai exigent de intrare în profesie (printr-un masterat didactic, bunăoară), dar nu vom obține mari progrese dacă nu propunem un nou model paidetic și mai ales dacă nu ne întoarcem la ideea de bază a școlii vechi, care nu era integraționismul, ci selectivitatea. În fine, fără să restaurăm autoritatea școlii (și, în subsidiar, autoritatea cunoașterii), orice reformă se va vădi insuficientă.

Să mai spunem că sistemul gratuității școlii nu înseamnă nici el, în sine, mare lucru? Căci în condițiile unei școli exigente și selective, gratuitatea se dovedește o șansă excepțională acordată fiecărui copil, dar, odată ce școala gratuită decade, primii care pierd sunt tocmai elevii din familiile sărace. O școală publică, obligatorie și gratuită, tot mai proastă, este o formă de a-i deposeda pe cei săraci de o bună educație, căci bogații găsesc mereu resurse de a evada din sistem. Săracii vor rămâne captivi în sistemul public, gratuit, care nu mai oferă nimic.

Dar, în termenii politicii imediate, problema gravă este că miniștrii noștri nu au nicio capacitate de analiză și că vorbesc alandala (ca la o sindrofie!) cu aerul că a venit momentul să se spună lucrurilor pe nume. E grav, căci e ca și cum ai lua un om oarecare de pe stradă și l-ai pune în fruntea unui minister.