Un masterplan pentru reunificarea Germaniei

Care era contextul politic în noiembrie 1989?

Cu 19 zile în urmă căzuse Zidul Berlinului, ceea ce a declanşat un exod în masă al cetăţenilor RDG-işti, având drept destinaţie Germania de Vest. În Berlinul de Est aveau loc demonstraţii cu participare numeroasă contra regimului comunist şi pentru reforme democratice. Într-o declaraţie guvernamentală, premierul est-german, Hans Modrow, a vorbit, pe 17 noiembrie, de o înţelegere între cele două state germane.

Conducerea URSS se gândea deja la eventualitatea unei reunificări a Germaniei şi la consecinţele unui astfel de demers. Helmut Kohl şi-a prezentat planul în Bundestag, dorind nu doar să câştige sprijinul Parlamentului pentru proiectul său îndrăzneţ, ci şi să aducă pe ordinea de zi a politicii mondiale această chestiune.  Ce cuprindea acest plan de zece puncte?

În primele cinci puncte, Kohl prezenta cooperarea dintre RFG şi RDG. Concret era vorba de ajutorul umanitar şi economic şi de căile de înfăptuire a unei confederaţii. Punctele şase până la nouă erau consacrate abordării procesului de apropiere dintre cele două state germane în context internaţional. În discuţie era dezvoltarea europeană în cadrul Comunităţii Europene de atunci, a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), precum şi chestiunea dezarmării. Abia punctul zece al acestui masterplan se referea concret la posibilitatea reunificării, cu menţiunea că "germanii au dreptul să-şi decidă singuri viitorul". Reunificarea, mai spunea Kohl, rămâne obiectivul politic al guvernului federal de la Bonn. 

Cine a ştiut de tentativa lui Kohl ?

Declaraţia a fost strict secretă până în ziua cuvântării susţinute de cancelarul RFG în Bundestag. Doar un mic grup din cancelaria federală, apropiaţi ai consilierului lui Kohl, Horst Teltschik, aveau cunoştinţă de ea. Nici măcar ministrul de Externe, Hans-Dietrich Genscher (FDP) sau alţi miniştri nu fuseseră informaţi. Cu scurt timp înaintea discursului istoric din Parlament, Teltschik a trimis textul în limba germană Casei Albe din Washington. Acolo era încă noapte. Astfel se putea spune că guvernul SUA fusese informat, fără ca acesta, însă, să poată reacţiona imediat. Aşadar nimeni nu avea cum obiecta cu privire la acest important document. Care au fost reacţiile în Germania?

Părerile au fost împărţite. Grupul parlamentar din arcul guvernamental CDU/CSU şi FDP au aplaudat proeictul prezentat de cancelar în Bundestag. Tot astfel şi părţi ale SPD. Critici virulente au venit din partea liberalului Otto Graf Lambsdorff şi a social-democratului Oskar Lafontaine. Verzii au vorbit despre un pericol pentru Europa. Pe 1 decembrie 1989, Bundestagul a supus la vot planul de zece puncte, acesta fiind aprobat de CDU, CSU şi FDP. Social-democraţii din SPD s-au abţinut de la vot. 

Şi în Germania de Est părerile au fost împărţite. Guvernul RDG-ist, condus la acea vreme de Hans Modrow, a protestat, ca de altfel şi unele părţi ale mişcării civice. Dar majoritatea populaţiei a fost cuprinsă de euoforie. Principalul slogan al demonstraţiilor devenise "Wir sind ein Volk!" ("Noi suntem poporul!")

Şi care au fost reacţiile internaţionale?

Preşedintele SUA, George Bush, a fost foarte curând de acord cu planul reunificării - cu condiţia, însă, ca Germania să rămână membră a Comunităţii Europene şi a NATO. Ceilalţi parteneri occidentali au manifestat mai degrabă scepticism şi teamă faţă de o prea dominantă Germanie reunificată. Cele mai negative reacţii au venit de la Moscova. Preşedintele Mihail Gorbaciov s-a înfuriat rău, avea să povestească mai târziu şeful diplomaţiei germane Hans-Dietrich Genscher. Liderul de la Kremlin l-ar fi numit atunci pe Kohl "un elefant într-un magazin cu bibelouri de porţelan". 

Care au fost consecinţele istorice?

După cuvântarea lui Kohl a început un dialog diplomatic intens între Ministerul de Externe de la Bonn şi toate statele în cauză. Helmut Kohl şi ministrul său de Externe s-au străduit să risipească toate temerile venite din afară, recunoscând de facto linia Oder-Neisse, graniţa germano-polonă, ca frontieră definitivă de est a Germaniei. Aceasta a facilitat şi reuşita negocierilor aşa-numitului "Tratat doi plus patru", purtate între mai şi septembrie 1990. Cele două state germane au negociat condiţiile reunificării cu Franţa, Marea Britanie, SUA şi URSS. Electoratul RDG-ist a ales pe 18 martie 1990, în majoritate, Uniunea Creştin-Democrată din Est (Ost-CDU), care se pronunţa categoric pentru reunificare. Astfel, unitatea germană nu s-a înfăptuit, aşa cum îşi imaginase Kohl, lent şi precaut, ci în ritm alert. Pe 3 octomrie 1990, Germania era, după decenii de divizare, din nou unită.