Un guvern cu un program minimal de criză

A fost destul de limpede că, în linii mari, Guvernul nu şi-a propus decît să gestioneze criza. În rest toate marile proiecte de reformă instituţională au fost, dacă nu abandonate, cel puţin trecute sub tăcere.

De altfel ministerele economice au fost preluate de oamenii cei mai buni de care dispunea Partidul Democrat Liberal care au dat, astfel, de înţeles că aici se găseşte adevărata miză a Guvernului.

Întrucîtva este firesc să se întîmple aşa într-o perioadă marcată de mari nelinişti pe plan mondial, dar rămîne totuşi ciudat cît de puţină atenţie a fost acordată unor subiecte despre care s-a vorbit în trecut cu destulă insistenţă.

În mod surprinzător, după o toamnă în care reforma educaţiei a fost subiectul vedetă, Guvernul Boc nu propune nimic demn de atenţie. Nu există se pare în acest domeniu nici un alt proiect în afara Strategiei asumate de preşedintele Traian Băsescu şi semnată apoi, în cadrul unei ceremonii televizate, de liderii sindicatelor şcolare. Dar strategia aceea, aşa cum am arătat cu altă ocazie, este ea însăşi problematică şi ar fi riscant să se transforme într-un proiect de reformă mai înaintea unei ample dezbateri publice. Documentul a părut să fie elaborat în grabă pentru uzul Preşedintelui care se găsea într-un impas politic. Este de semnalat de asemenea că actualul ministru, Ecaterina Andronescu, reprezintă componenta cea mai conservatoare a sistemului românesc de educaţie, care s-a opus mereu oricărei tentative de reformare.

Domeniul Sănătăţii a fost tratat iarăşi numai din perspectiva imperativelor imediate, iar cît priveşte reformarea admnistraţiei lucrurile par cel mai puţin promiţătoare.

Guvernul Alianţei DA, instalat la sfîrşitul anului 2004 şi care includea şi UDMR, asumase un plan de reproiectare a regiunilor de dezvoltare, care a fost ulterior complet abandonat (un rol hotarîtor l-a avut refuzul CE de a accepta redeschiderea unui capitol de negociere). Dar ulterior atît preşedintele Traian Băsescu cît şi PD şi apoi PDL şi-au însuşit ideea reformei administrative în aşa fel încît regiunile de dezvoltare să dobîndească personalitate juridică. E adevărat că o asemenea reformă presupune modificarea Constituţiei, dar ne-am fi aşteptat ca subiectul să fie măcar enunţat ca obiectiv de viitor.

În sfîrşit, nu am auzit nimic concludent nici cu privire la domeniul cel mai nevralgic, acela al Justiţiei. Primul ministru şi partenerii săi de coaliţie au vorbit, e adevărat, despre obiectivul ridicării mecanismului de monitorizare al CE, dar nu am aflat prin ce politici se va realiza acest obiectiv. Cu toţii s-au exprimat ca şi cum ar fi vorba de simple chestiuni tehnice care nu ar mai trebui enunţate.

Este clar aşadar că, în ciuda spectacolului de transparenţă şi convivialitate pus în scenă la preluarea diferitelor ministere, asistăm la o carenţă de comunicare, dacă nu cumva la o carenţă de proiect politic.