Un buncăr pentru ”elita” statului

În România s-a petrecut un lucru teribil a cărui semnificație nu pare să fie pe deplin înțeleasă. Aici lumea se comportă, în secret, ca și cum s-ar pregăti de o catastrofă. O treime din forța de muncă activă ”s-a salvat” prin emigrare și mai mult de jumătate din tineretul școlar aspiră să emigreze la rândul său. Demografia este în continuă scădere și nu apare niciun semn că s-ar produce un reviriment. Sistemul de pensii private obligatorii, impus prin lege de un număr de ani, a fost gândit ca o soluție disperată, una care nu va reuși totuși să acopere complet lipsurile din contributivitate. Or, în acest context, pensiile speciale au devenit un refugiu pentru privilegiații sistemului de stat, care nu doar că își asigură pensii mai mari decât toate celelalte categorii de pensionari, dar le garantează prin plata lor direct de la Buget. Nicio criza economică nu le va afecta, statornicite fiind prin lege.

Inegalitățile sunt stridente, dar nu acesta este aspectul cel mai semnificativ cât timp inegalitatea ca principiu poate fi justificată. Nimeni nu poate pretinde ca toate pensiile să fie egale, ci doar să fie corelate cu munca depusă și cu rolul social îndeplinit. De aceea aspectul cel mai important din operațiunea pensiilor speciale este că sunt plătite direct de la Buget, după reguli care le permite, de altfel, să crească constant chiar și după restricțiile adoptate de guvernul actual. Polițiștii, militarii, lucrătorii din serviciile secrete, magistrații sunt ”elita” statului care își construiește sub ochii noștri un refugiu pentru dezastrul care ar putea veni peste vreo două decenii și care este de altfel anunțat pe toate canalele în articole și analize economice anodine. Ei au construit și apără cu dinții un edificiu care nu are nicio legătură cu principiul de bază al pensiilor din România (solidaritatea între generații), dar care se sustrage convenabil și de la modelul individualist al pensiilor capitalizate.

În fața criticilor din ultimele zile, titulara de la Ministerul de Interne a promis că va modifica legea ca să nu mai permită unui polițist să iasă la pensie la 47 de ani. Dar, evident, ceea ce face Guvernul este doar o tentativă de a abate protestele, căci și la 50 sau 52 de ani dacă un polițist ar beneficia de o pensie specială ar fi aproape același lucru. Imaginați-vă un om în floarea vârstei care va beneficia de o sumă primită gratuit de la stat, peste media pensiilor din România, și care își va continua, firește, activitatea în propria sa firmă de protecție și pază pe baza unor contracte excelente datorate relațiilor sale anterioare. Culmea este că un asemenea personaj, care a devenit tipic, ar putea să contribuie și la un fond privat de pensii, deși cu siguranță că preferă investiții în afaceri pe care le poate controla mai bine. De-a dreptul scandalos este că unii se reangajează după pensionare în aceeași instituție, dar acesta e deja un detaliu.

Totuși criticile și protestele sunt firave. Lumea, deși cunoaște de multă vreme aceste lucruri, dă impresia că le tolerează. În perioada administrației Băsescu, care intenționase să desființeze sistemul pensiilor private, beneficiarii lor au profitat injust de solidaritatea pensionarilor de rând care păreau deopotrivă amenințați de măsurile crizei. Privilegiații s-au ascuns în masa socială camuflând inegalitățile. Dar nici mai târziu nu s-a produs nicio reacție consistentă. De ce? Cum se explică această lipsă de sensibilitate la injustiție?

O explicație posibilă, așa cum am sugerat mai sus, este că societatea românească trăiește, în mod nemărturisit, cu psihologia catastrofei și că preocuparea ei de căpătâi este să-și asigure supraviețuirea. Or, într-o lume în care oamenii au pierdut sentimentul că participă la o viață stabilă și unitară nicio filosofie politică nu mai are niciun sens. Este imposibil să gândești social-democrația câtă vreme lumea nu aspiră la justiție, ci la salvarea de grup sau la cea individuală. Dar nici în termeni liberali nu se poate gândi atâta timp cât oamenii nu mai examinează legitimitatea unui drept obținut, ci căile prin care l-ar putea obține la rândul lor.

Sistemul pensiilor speciale pare un buncăr pentru cazuri de catastrofă, pe care în loc să-l arunce în aer, restaurând o minimă echitate, oamenii îl invidiază.

Horațiu Pepine, DW-Bucureşti