Un boem sărac: Paul Gauguin

Înainte ca Paul Gauguin să ia decizia de a deveni pictor, a cutreierat ca marinar mările şi oceanele lumii şi a fost speculant la bursa din Paris. În perioada aceea a câştigat bine. A întemeiat o familie şi i s-au născut cinci copii. Pictorul amator era apreciat de impresionişti, care i-au dat permisiunea să-şi expună lucrările în expoziţiile lor. Imediat după aceea a alunecat în sărăcie.

La vârsta de 35 de ani, Gauguin se hotăreşte să-şi schimbe complet viaţa şi să-şi transforme hobby-ul în profesie. Temele sale: cultura, natura, mistica, erotismul, visele şi realitatea. Foloseşte ca mijloace de expresie culorile tari pe suprafeţe întinse, contururi şi linii clare. Motivele sunt simplificate, reduse la esenţă.

Gauguin fuge de civilizaţie. Trăieşte mai întâi în Bretania, unde studiază portul şi obiceiurile populare. Combină viaţa în simplitate cu povestirile biblice. În tabloul "Viziunea predicii" încearcă să zugrăvească supranaturalul. Ţărancele bretone observă lupta lui Iacob cu îngerul. Dar lupta nu este reală, ci se desfăşoară în capetele credincioaselor femei.

În colonia de artişti Pont-Aven, Gauguin este admirat pentru stilul său post-impresionist. După o excursie în Panama şi Martinique, pictorul dă curs fără mare tragere de inimă unei invitaţii făcute de Vincent van Gogh şi se duce la Arles. Acolo nu i-a priit însă. Gaugain se simte chemat spre lucruri mai înalte. Pânza "Hristos pe Muntele Măslinilor" îl înfăţişează pe artist în chip de Mesia.

Următoarea etapă: Tahiti. Acolo Gauguin spera să se simtă în sfârşit liber. Dar idila la care a visat nu mai exista după invazia europenilor. Pictorul se plânge de "grotesca imitare a obiceiurilor, modei, viciilor şi aspectelor ridicole din cultura noastră", de către băştinaşi. Cu toate acestea, pânzele lui Gauguin prezintă o insulă paradisiacă şi glorifică dulcea leneveală.

Chiar dacă băştinaşii şi-au pierdut instinctele originare, ei "au rămas frumoşi ca nişte opere de artă", scrie Gauguin. Pânzele sale fac reclamă insulei cu vegetaţie luxuriantă. În epocă, exotismul era la mare căutare în Europa. Totuşi, nimeni nu-i cumpără tablourile. Trăieşte în lucie sărăcie. Soţia nu mai vroia să ştie nimic de el. De mai multă vreme se mutase în Danemarca, împreună cu copiii.

Doi ani mai târziu, Gauguin, sărac lipit, se întoarce în Franţa. "Mai sălbăticit decât eram la plecare, dar mai ştiutor", consideră el. Dar nu-i ajută la nimic. Succesul îl ocoleşte sistematic. Se întoarce în Tahiti, sătul de viaţă. Încearcă să se sinucidă, dar nici asta nu-i iese. Resemnat, continuă să picteze. Scrie pentru reviste satirice şi intră în conflict cu biserica şi autorităţile.

Îşi mai adună o dată puterile. Pictează cea mai monumentală pânză a sa: "De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?" (1897). Tabloul înfăţişează parcursul vieţii, de la naştere până la moarte, cu durerile şi bucuriile sale. În sfârşit, are parte de recunoaşterea la care a visat. Galeristul parizian Ambroise Vollard îl sprijină financiar pe Gauguin.

Excesul de alcool, sănătatea precară şi veşnicele conflicte cu administraţia colonială l-au ruinat pe pictor, care lucrează tot mai puţin. La numai 55 de ani a murit în arhipelagul insulelor Marchize. Acolo a pictat tabloul "Povestiri barbare" (1902). În spatele băştinaşilor se află un european. Este pictorul olandez Meyer de Haan, pe care Gauguin îl cunoaşte încă din Bretania.

Paul Gauguin a fost mereu conştient de valoarea sa. Dar numai după ce a murit au început să se bată colecţionarii şi muzeele pe lucrările sale. Astăzi, el se numără între cei mai mari maeştri ai picturii europene. Fundaţia elveţiană Beyeler din Basel prezintă în perioada 8 februarie - 28 iunie aproximativ 50 de pânze ale lui Gauguin, împrumutate din mari muzee ale lumii şi colecţii particulare.