Ultimul temei al civilizaţiei

Judecătorul Cristi Danileţ reaminteşte într-un comentariu privind constrângerile obiective ale justiţiei un eveniment juridic însemnat care s-a produs acum 14 ani. („Demitizarea justiţiei”, Hotnews). Este vorba de Decizia Curţii Constituţionale nr. 171 din 23 mai 2001, pe care am putea-o numi, într-un limbaj nejuridic, ”decizia împotriva discernământului”. Curtea Constituţională a admis atunci o excepţie privind art. 63 alin. 2 din Codul de procedura penală în care se spunea că procurorii şi judecătorii decid valoarea unei probe potrivit ”convingerii lor” şi ”conducându-se după conştiinţa lor”. De atunci nu se mai face nicio referire la libera apreciere a unui magistrat, considerându-se că o probă judiciară are o valoare obiectivă, care se poate impune oricui cu egală evidenţă.

Elita juridică românească a luat în acel moment o decizie de mare însemnătate, care a reprezentat un obstacol în calea arbitrariului, dar, ceea ce este mereu trecut sub tăcere, a admis, în mod implicit, că aparatul judiciar şi magistratura erau populate de o umanitate moralmente nesigură. Magistratura, ca şi societatea românească în ansamblul ei, suferiseră o dramatică pierdere de civilizaţie interioară. Şcoala, actul medical, justiţia, cultura scrisă cu instanţele sale critice pierduseră ceea ce am putea numi moralitatea intimă a actului specific, acel tip de exigenţă şi de obiectivitate care nu poate fi exercitată decât de profesioniştii adevăraţi ai fiecărui domeniu în parte. Altfel spus, se pierduse, într-o prea largă măsură, discernământul, acea facultate rară care îmbină înalta cunoaştere cu un profund sentiment al justiţiei.

Discernământul ţine de civilizaţie. Aşa cum spunea cineva, o civilizaţie (în sensul istoric al termenului) poate fi prea bine necivilizată, poate cu alte cuvinte să cunoască în interiorul ei o reizbucnire a barbariei ca expresie a ignoranţei şi arbitrariului personal. Un exemplu printre altele mii : felul cum se construiesc astăzi casele denotă o gravă sărăcire culturală pe care nu o poţi pune pe seama cuiva anume. Tehnologiile noi nu reuşesc să acopere cu totul pierderea ştiinţei de a compune un spaţiu într-un mod care să răspundă nevoilor profunde ale omului.

Decizia Curţii Constituţionale din 2001 a interzis de fapt orice recurs la arbitrariul camuflat în ”convingere interioară”. Într-o lume ameninţată de pierderea valorilor etice, interioritatea pare nesigură şi suspectă, fiind tot mai mult înlocuită cu norme exterioare cât mai rigide. Ar trebui să spunem că Decizia din 2001 a fost îndreptată, mai exact, împotriva falsului discernământ. Dar odată cu falsul a fost lovit inevitabil şi autenticul. Aşa cum bine se spune, atunci când se câştigă ceva, se şi pierde ceva. De aici înainte, niciun judecător cu o mare cultură juridică şi cu o profundă moralitate nu mai are dreptul să invoce propria convingere (discernământul) în luarea unei decizii. Discernământul este înlocuit de proceduri. Celor care anunţă cu bucurie că justiţia devine astfel mai obiectivă, ar trebui să le arătăm că magistratura se populează cu oameni tot mai puţin apţi să gândească pe cont propriu şi care învaţă tot mai mult să se supună mecanic la proceduri. Iar la limită, aşa cum istoria ne-a demonstrat, faptul acesta ar putea deveni tragic.

Cu toate acestea este imposibil să elimini cu totul din practica judiciară recursul la convingerea intimă a judecătorului, din două motive : realitatea este adesea ambiguă şi legislaţia este contradictorie. Mai ales acest al doilea motiv este relevant pentru situaţia românească. Dacă, în general, aşa cum ne spune teoria juridică, legile conţin şi zone de nedeterminare care îi pretind judecătorului să interpreteze, în particular, legile româneşti se bat adesea cap în cap, uneori în acelaşi articol. Am dat cu altă ocazie exemplul acelei legi care a dus la două sentinţe complet opuse în cazul lui Mircea Diaconu, acuzat de incompatibilitate. Au fost judecătorii corupţi ? Unii aşa au gândit, chiar dacă nu au avut curajul să o spună. În realitate, şi unii, şi alţii au găsit în textul legii un temei perfect ca să dea o sentinţă favorabilă sau nefavorabilă. S-a spus că ar trebui unificată jurisprudenţa, dar, în mod ciudat, nu s-a spus că ar trebui mai curând limpezită legislaţia şi curăţată de contradicţii.

Iată de ce, în practică, este mereu nevoie de discernământul judecătorului şi iată de ce nu ar fi bine ca magistratul să devină un soi de executant mecanic al legii. Unificarea jurisprudenţei este şi ea, în cele din urmă, o judecată suverană a judecătorului şi o formă de discernere. Chiar dacă nu o mai poate spune, judecătorul care îşi respectă demnitatea trebuie să judece mereu potrivit legii, dar şi potrivit convingerii sale interioare. Discernământul alungat rămâne ultimul temei al civilizaţiei.