Ultimul mohican

Într-un foarte frumos şi amplu articol, săptămânalul „Die Zeit” îl citează pe sărbătorit, care afirmase cândva că „numai cel care iubeşte arta o poate şi critica”, iar Joachim Kaiser a fost şi este un mare pasionat de artă.

„Cu sensibilitate autentică, dar nu şi cu destulă îndemânare” – în aceşti termeni descrie Joachim Kaiser arta sa interpretativă la pian. Cu multă sinceritate, dar şi cu siguranţă de sine, atunci când vorbeşte de autentica sensibilitate de care dispune.

Joachim Kaiser, devenit în această săptămână octogenar, este cel mai de seamă critic muzical nu doar din Germania, dar şi din spaţiul de limbă germană şi – mai mult chiar – unul dintre cei mai influenţi la nivel european. Ceea ce spune, sau mai bine zis scrie Joachim Kaiser are greutate. Nu pentru că de-a lungul anilor, a peste cinci decenii de activitate, a devenit un „critic-despot”, ci pentru că face parte dintr-o generaţie pe cale de dispariţie. A luat contact cu muzica din copilărie, în casa părintească şi a fost atras de literatură la fel de timpuriu. La vârsta de 12 ani citise deja capodopera lui Goethe, „Faust”, iar un an mai târziu „Muntele Vrăjit” de Thomas Mann. A studiat muzicologie, germanistică, filosofie şi sociologie la Göttingen, Frankfurt/ Main şi Tübingen. Carierea de critic şi-a început-o printr-o lucrare dedicată lui Theodor W. Adorno. Joachim Kaiser face parte din categoria oamenilor care dispun de o vastă cultură universală şi desigur specială – în cazul său în domeniul literaturii şi artei dramatice şi nu în cele din urmă al muzicii. Joachim Kaiser este, aşa cum fiica sa, Henriette Kaiser, l-a numit - cu umor dar şi cu multă admiraţie - în biografia recent apărută „Ultimul mohican”.

Cotidianul münchenez „Süddeutsche Zeitung” a publicat în aceste zile un amplu articol elogios, aş zice un adevărat imn închinat acestui ultim mohican, acestui mare erudit şi pasionat de artă, de muzică înainte de toate, sub semnătura scriitorului Martin Walser. Cu multă căldură, admiraţie şi respect vorbeşte Walser despre prietenul său Joachim Kaiser, pe care îl numeşte „descoperitor” şi „îndrumător la cel mai înalt nivel”, fascinat fiind de extraordinarul său simţ critic, de dorinţa sa imensă de a-şi

împărtăşi trăirile şi de a sa „glühende Sachlichkeit” – o „obiectivitate înflăcărată”, am putea spune. Joachim Kaiser se lasă înflăcărat, se lasă prins în cercul de foc al marilor muzicieni. De un astfel de foc, de un imens potenţial de energie care se degajă în timpul actului dirijoral vorbea Kaiser într-unul din articolele sale elogioase scrise la adresa marelui maestru Herbert von Karajan, intitulat pur şi simplu „Frumuseţe şi extaz.”

Volumele apărute sub semnătura lui Joachim Kaiser au devenit lucrări de referinţă în domeniul criticii muzicale – între acestea „Marii pianişti ai vremurilor noastre” sau „Clasicii lui Kaiser: 100 de capodopere muzicale”.

Părerea sa atât de influentă a fost benefică multor tineri interpreţi, între care se numără şi pianista româncă Luiza Borac. Când, în 1990 tânăra interpretă a participat la concursul Busoni, Jochim Kaiser a găsit numai cuvinte de laudă la adresa ei, apreciind în mod deosebit latura poetică a interpretării. Aceste elogii au netezit fără îndoială calea de succes a artistei. Au urmat o bursă, cursuri de perfecţionare şi un studiu la Facultatea de Muzică din Hanovra, la catedra renumitului Karl-Heinz Kämmerling, a cărui asistentă a şi devenit ulterior. Luiza Borac a înregistrat integrala lucrărilor de pian enesciene şi a obţinut cu cel de-al doilea CD un prestigios premiu internaţional - BBC Music Magazine Award.