UE în drum spre buza prăpastiei sovietice

Ciocul mic şi joc de glezne, le-a propus, recent, Emanuel Macron, polonezilor. Întrucât insistă, independentişti şi orgolioşi cum sunt, să susţină un guvern care irită şi dă de furcă liderilor de la Berlin şi Paris, preşedintele Franţei le-a spus-o de la obraz.

În raport cu motorul franco-german al Europei şi poziţia lui crucială, în inima Uniunii, Polonia ar "merita mai mult” căci s-ar fi plasat, potrivit liderului de la Elysee "la periferia Uniunii Europene pe numeroase teme",…nefiind „prin nimic în fruntea Europei".

Mai rar atâta îngâmfare şi inconştienţă istorică din partea unui tânăr, poate prea tânăr lider european, vorbind unui popor de patruzeci de milioane de oameni care şi-a ales democratic executivul şi continuă, în majoritate, să-l susţină.

E vorba, nota bene, de un neam lăsat de francezi de izbelişte, în 1939.  Nici ei şi nici englezii n-au tras luni de zile un foc de armă împotriva Germaniei naziste. Care cotropise ţara vecină şi o dezmembra într-o veselie, cot la cot cu Stalin, fără ca lui Hitler să-i pese de declaraţia de război aliată, articulată în baza unui tratat de asistenţă mutuală.

Dar chiar dacă Franţa s-ar fi comportat ireproşabil, în istorie, faţă de polonezi, se pune o întrebare simplă. Cui prodest actuala ei aroganţă de mare putere?

Dar severitatea fără egal a Germaniei în raport cu statele mici şi mijlocii situate între Berlin şi o Moscovă curtată asiduu de către ministrul ei de externe, Sigmar Gabriel? Nu i se pare nimănui scandalos, la Berlin şi Paris, că şeful  social-democrat al diplomaţiei germane propune fără jenă anularea sancţiunilor impuse Kremlinului pentru invadarea şi dezmembrarea Ucrainei, în baza unor pretextate concesii ale Kremlinului şi a unor hilare subterfugii ruseşti?

Nu i se pare nimănui curios ce se petrece înaintea alegerilor germane? Nu revoltă chiar pe nimeni faptul că fostul cancelar şi şef al partidului social-democrat german, Gerhard Schröder, e plătit regeşte de Kremlin şi-a devenit un căţeluş mai credincios lui Putin decât s-a afirmat (în mod fals) că ar fi fost Blair în relaţia lui cu Bush? Nu provoacă nicio indignare că succesorul său la şefia SPD torpilează, din interiorul guvernului german, ca ministru de externe şi vicecancelar, politica oficială a Republicii Federale faţă de Rusia lui Putin?

Pare că nu. Angela Merkel nu l-a tras la răspundere pe Gabriel şi nici nu l-a demis, aşa cum ar fi trebuit. Aşa cum ar fi fost firesc. Iar presa acordă net mai multă atenţie sentinţei antiungureşti şi antislovace a Curţii Europene de Justiţie, precum şi reacţiilor de frondă ale populiştilor de la Budapesta şi Varşovia la deciziile judecătorilor europeni şi la cele politice, franco-germane. 

Mai nou, Curtea din Luxemburg a adoptat un verdict cu cântec. A respins plângerea din 2015 a Budapestei şi Bratislavei, impunând ţărilor central-şi esteuropene să se supună sistemului cotelor pentru refugiaţi şi să admită migranţi pe teritoriul propriu.

În reacţie, Slovacia a adoptat o atitudine de şmecherie tipică statelor cu experienţă totalitară, când se ştia că se spune ca Rusia, primus inter pares în imperiul comunist, dar se face aşa cum îi taie capul pe autohtoni. La rândul ei, ca şi cum n-ar înţelege pericolul anarhiei în Uniune, Ungaria s-a revoltat făţiş, considerând sentinţa ca fiind "politică”.

Or, faptul că ambele ţări se confruntă cu obstacole serioase în efortul lor de a înţelege şi caracterul indispensabil al solidarităţii, într-o Europă integrată, dar şi nevoia respectării normelor europene, aşa cum sunt interpretate de forurile judecătoreşti supreme ale Uniunii, e una.

Cu totul alta, că puterile occidentale în frunte cu Germania şi Franţa tind să vrea, iresponsabil, să le silească să accepte legi, reguli şi norme încălcând flagrant, cel puţin aparent, atât principiul suveranităţii naţionale, cât şi pe cel al egalităţii în drepturi a statelor comunităţii.

Căci în Uniunea Europeană s-au încălcat neîncetat tot felul de legi, tratate şi acorduri. De pildă pactul de stabilitate. I-au dat cu tifla în repetate rânduri şi germanii când a fost nevoie. Şi l-au violat, nu în ultimul rând, francezii. Mult timp. Dar n-au fost pedepsiţi. Iar în 2015 a aruncat în aer acordul de la Dublin însăşi cancelara, când, fără să-şi consulte partenerii, vecinii, subalternii, i-a invitat pe refugiaţi să vină în ţară.

Da, populismul e o mare problemă şi în estul Europei. Ungaria nu numai că nu face excepţie, dar e chiar promotorul unor demersuri extrem de problematice în raport cu sacrosancte principii juridice vizând democraţia liberală şi statul de drept. Dar acest populism nu e o catastrofă naturală. Nu s-a ivit din senin, precum un ciclon tropical. E o reacţie la erori diverse, inclusiv politice, la relativism moral şi cultural şi la o corectitudine politică liberticidă, iscând falii periculoase în unitatea Comunităţii.

Ca atare, modul insolent în care liderii occidentali tratează problema, favorizând subit aroganţa, coerciţia şi autoritarismul, n-are cum s-ajute. Dimpotrivă, amplifică idiosincrasii identitare. Strică imaginea Uniunii la care şapte din zece norvegieni refuză să adere. De la care britanicii şi-au luat adio. Şi în raport cu care tot mai mulţi esteuropeni strâmbă din nas.

Ostentaţia şi stilul trufaş arborat de oficialii franco-germani adâncesc grav hăul căscat prin clivajul de memorie şi de atitudine ce riscă să torpileze orice urmă de coeziune în interiorul Uniunii Europene. Acest clivaj consolidează prejudecăţi răsăritene şi apusene, alimentând o ură de natură să-i rezerve Comunităţii, vai, soarta sovietică pe care, în timp ce Putin reconstruieşte cu impunitate imperiul stalinist, i-o doreşte şi i-o pregăteşte Kremlinul.