Uciderea politicii cu bune intenţii

Comisia de cod electoral a votat săptămâna trecută ca finanţarea campaniilor electorale să se facă de la bugetul de stat. Este un exces puritan, care va avea urmări negative. Ideile acestea au mai circulat în trecut fără să aibă mare audienţă. La stânga, Institutul Şincai (afiliat PSD) milita pentru egalitate şi anihiliarea politică a celor bogaţi, iar la dreapta, preşedintele Băsescu, intrat în conflict cu propriul partid, refuza să mai depindă de sursele de finanţare controlate de Vasile Blaga. Dacă la stânga ideile acestea au fost complet ignorate, la dreapta ele au fost abandonate în urma unui compromis. Astăzi ele revin însă pe fondul unei intense campanii de moralizare publică.

Admitem că dorinţa partidelor de a elimina o sursă majoră de corupere a statului este un lucru bun, dar soluţia aleasă blochează motorul însuşi al vieţii politice: lupta partizană. Finanţarea privată a partidelor este cea mai puternică formă de participare politică şi cea mai sinceră. Cine contribuie cu bani este mai motivat decât acela care exprimă adeziuni verbale. Banii donaţi sunt temelia cea mai solidă a partizanatului sau, altfel spunând, a vieţii de partid. Condiţia este de la sine înţeleasă: întreaga finanţare să fie perfect transparentă, fără nicio derogare.

Libertatea de asociere politică devine decorativă sau cel puţin inconsistentă dacă nu îngăduie şi acest tip de implicare materială. Interzicerea finanţării private şi limitarea ei prin plafoane legale sunt forme de limitare a libertăţii de asociere şi, în mod discret, o negare a liberalismului politic. Căci pluralismul nu poate fi cu adevărat garantat decât într-un sistem în care nu există restricţii de participare politică.

Modelul privat de finanţare a campaniilor electorale a reuşit mereu să asigure o mare diversitate politică în care şi stânga şi dreapta au găsit destule resurse. Câtă vreme politica este vie, ea găseşte partizani dispuşi să sacrifice o parte din banii sau timpul lor. Dar dacă politica încetează să fie o luptă şi o formă de risc, ea va muri încetul cu încetul, transformându-se într-o dezbatare decorativă cu dramatisme regizate. Am condamnat mereu partizanatul ca subiectivitate discreţionară, dar, în esenţa lui, politicul rămâne o formă de părtinire şi de discriminare.

E adevărat că partidele au o egală îndreptăţire constituţională, dar nu şi o egală îndreptăţire politică. Aici este capcana, în această confuzie de planuri care statorniceşte o egalitate acolo unde ar trebui să domnească o inegalitate. În ciuda a ceea ce se spune, este firesc şi benefic ca partidele interesante să profite de resurse mai bogate decât cele care lasă lumea indiferentă sau care par indezirabile.

În sfârşit, finanţarea de la bugetul public va limita şi libertatea de opinie. Cum să mai spui că un partid e detestabil când acesta este validat şi promovat de puterea publică? Prin urmare, contribuabilii vor fi obligaţi să finanţeze, în tăcere, ceea ce îi ameninţă direct. Să finanţezi instituţiile care garantează libertăţile politice este legitim, dar să-ţi finanţezi adversarii devine absurd.

Dar şi partidele îşi vor netezi treptat asperităţile şi vor deveni tot mai neutre ca exprimare. Când depinzi de buget, te conformezi încetul cu încetul, căci administraţia găseşte căi prin care să amâne sau să blocheze temporar subsidiile, punându-te în mare dificultate. În plus, odată ce a fost admis principiul finanţării de la buget, puterea publică ar putea stipula prin lege ce ar trebui şi ce nu ar mai trebui să facă un partid, ce este şi ce nu este ”democratic”.

În acest decor oamenii cu opiniile şi cu interesele lor particulare, vor fi complet alienaţi şi vor înceta să se mai intereseze de politică. Dacă până acum politica a fost coruptă, de aici înainte nu va mai fi deloc.