Triumful lui Orban, Europa şi românii | Europa | DW | 09.04.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Triumful lui Orban, Europa şi românii

La Berlin şi Bruxelles e jale. Nu atât din cauza recursului la arme chimice în Siria, într-un nou asasinat în masă, cât a victoriei repurtate de Viktor Orban în alegerile maghiare. Ce înseamnă ea pentru democraţie?

Şi ce înseamnă ea pentru europeni în genere şi pentru români în particular?

A analiza aceste chestiuni adecvat înseamnă, înainte de orice, a ne feri de prejudecăţi, abordări nediferenţiate şi unilateralism. Nu orice om de dreapta e fascist şi nu orice critică europeană la adresa naţionalismului maghiar e ipso facto în regulă.

Pare stranie acuta grijă pentru democraţia maghiară exprimată de o parte din elitele occidentale, date fiind intensa participare la vot şi reconfirmarea clară în funcţie, cu majoritate absolută, a premierului Viktor Orban. Ce facem, dacă nu ne convine rezultatul unor alegeri? Cerem schimbarea poporului care, prostit de propagandă, ar fi optat greşit? De pildă pentru Brexit?Trump? Sau Orban? Ori pentru AFD? Dăm vina tot mereu pe ruşi?

Sau încercăm să acceptem verdictul democratic şi să decelăm ce mesaj încearcă, de câţiva ani, să le transmită celor de la butoane popoarele lumii libere, fără să aibă impresia că au fost şi auzite şi ascultate?

Ca mulţi politicieni români, inclusiv penali, Viktor Orban se dă, fără să fie, uşă de biserică. Premierul maghiar pretinde c-ar apăra creştinătatea, ţara sa şi Europa în faţa unei invazii străine mental, politic, religios şi cultural  de naţiunea sa şi de europeni. Această pretenţie e problematică.

Dar nu puţini o acceptă. Nu mai puţin discutabilă e maniera în care înţelege să conducă. Îngrijorează, inclusiv o parte din electoratul său, atât acuzele tot mai intense de corupţie, vehiculate la adresa lui, cât şi modul în care premierul încearcă să controleze şi justiţia şi o presă ştampilată cu autoritarismul său.

În fine, alarmează chiar mai mult decât euroscepticismul său, parţial exagerat, amiciţia sa cu Rusia lui Putin şi, nu în ultimul rând, propaganda subliminal antisemită, anti-sorosistă, a regimului său.

Înseamnă toate acestea că Orban ar fi un antisemit? Este el un putinist pur şi dur, un antieuropean şi un antidemocrat convins? A-l califica drept antisemit ar fi greşit, în măsura în care ostilitatea faţă de evrei e o boală mentală şi o suferinţă psihică prea puţin controlabilă. Or, premierul Orban se controlează excelent şi n-a exprimat vreodată poziţii antievreieşti. Dimpotrivă.

Ar fi însă, de asemenea, eronat să credem că n-ar şti să-şi dozeze savant luările de poziţie şi campaniile propagandistice, astfel încât să evite acuza iudeofobiei, fără să descurajeze, vai, integrarea unei părţi a extremei drepte, antisemite, în mişcarea sa naţionalist-conservatoare.        

De Rusia îl leagă dubioase, însă vremelnice interese economico-politice, nu în ultimul rând privind construcţia centralei nucleare de la Paks, la Dunăre. Dar în criza iscată de otrăvirea cu arme chimice a familiei Skripal, la Salisbury, în Anglia, Ungaria s-a arătat solidară cu britanicii şi nu cu Moscova, cu partenerii europeni şi americani, nu cu duşmanii NATO, dispunând expulzarea unui diplomat rus. 

Concomitent, Orban a reuşit, în pofida unor predicţii eronate, să cârmească bine economia naţională, ajunsă la un moment dat într-o criză ce părea fără leac.

Dar explicaţia celei de a patra victorii electorale dobândite de actualul lider de la Budapesta depăşeşte net succesul său economic şi ţine, incontestabil, de politica sa faţă de migranţi şi refugiaţi, de refuzul, naţionalist, al globalizării şi al multiculturalismului.

La rigoare, triumful său repetat, neaşteptat de amplu, din 2018, în pofida acuzelor de corupţie credibile care-l confruntă, se datorează în mare măsură celor trei săptămâni din 2015 în care Ungaria s-a văzut asaltată de migranţi musulmani primiţi cu braţele deschise de Germania.

E, în bună măsură, efectul spaimei iscate de aceste trei săptămâni şi de inadecvarea reacţiilor vesteuropene, în special germane, la ea. Ca şi al angoasei pe care Orban a reuşit s-o întreţină de atunci încoace, inclusiv în rândul maghiarimii române, deşi Ungaria n-a primit decât un număr neglijabil de refugiaţi, în speţă, doar 1291 în 2017. De o criză nu poate fi deci vorba.

Dar majoritatea ungurilor se tem totuşi de ea, ca şi cum i-ar fi cotropit. Că atât această prezumtivă criză şi teama de ea, cât şi discrepanţa percepţiei ei în est şi vest joacă un rol electoral cheie n-ar trebui să mai fie un secret în Europa, după Brexit şi alegerile germane, austriece, scandinave ori italiene.

Criticile cele mai virulente la adresa orbanismului păcătuiesc tocmai prin refuzul de a ţine cont nu doar de caracterul democratic al victoriei repurtate de FIDESZ, a faptului că statul de drept încă mai funcţionează, fie şi cu defecţiuni, în Ungaria, ci şi de cauzele externe ale succesului său. Care ţin de sentimentul multora, că elitele politice de stânga, din vest, au ratat şansa de a-şi asuma mesajul electoratelor lor şi nu înţeleg să combată eficient frica de alienare şi depeizare a multor europeni.

Cum nu pricep ori nu admit abordarea serioasă a necazului multora, în est, potrivit cărora vestul, după ce nu s-a învrednicit să impună un proces al comunismului, s-a abandonat pe sine şi, implicit, zona de dincolo de fosta Cortină de Fier unui delir progresist, relativist, corect politic, expunând Europa riscurilor islamizării şi terorismului global.

Aceeaşi frică de modernizare şi depeizare prin globalizare, în speţă de instabilitate într-o lume tot mai complexă îi animă şi pe mulţi români, determinându-i pe unii să prefere Europei un regim de orientare naţionalistă, aparent pro-creştin, în fapt cleptocratic, oligarhic, corupt şi semianalfabet, precum cel dragniot.

Ca şi în Ungaria, parte din baza triumfului populist românesc rezidă nu doar în popularitatea mesajului identitar, creştin-naţionalist, ci, nu în ultimul rând, în anemia opoziţiei democratice.

Şi în România opoziţia pare, până una alta, incapabilă să se articuleze credibil, ca una degajat patriotică, fără să renunţe, ca PSD, la respectul faţă de principiile liberalismului şi statului de drept, faţă de europenism şi faţă de aliaţii occidentali,ai ţării, de care depind în mare măsură libertatea, prosperitatea şi securitatea tuturor.

Dar, una peste alta, statul de drept românesc, a cărui legislaţie anticorupţie şi a cărui justiţie independentă tind să fie puse integral pe butuci, îmi pare net mai serios periclitat decât cel unguresc. A admite caracterul mai acut al acestei ameninţări şi a reacţiona la ea adecvat îmi par a face parte dintre cele mai grave restanţe ale elitei vesteuropene.