Transformarea cifrelor în oameni: literatura în vremea Coronei  | Cultură | DW | 18.04.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Cultură

Transformarea cifrelor în oameni: literatura în vremea Coronei 

Menirea artei și, în mod special, a literaturii este să transforme cifrele în oameni, să le confere un chip și o poveste, crede Gheorghi Gospodinov. Un eseu al celebrului scriitor bulgar, în exclusivitate pentru DW. 

Cărțile scriitorului Gheorghi Gospodinov au fost traduse în 25 de limbi

Cărțile scriitorului Gheorghi Gospodinov au fost traduse în 25 de limbi

Observ că în aceste zile îmi place cel mai mult să mă întorc la cărțile pe care le-am citit deja cândva. Să recitesc o carte veche în vremuri tulburi îmi aduce aminte de cel care eram odinioară, atunci când deschideam cartea pentru prima dată. Este o întoarcere în camera mea din acea vreme, care îmi oferă un sentiment de siguranță, puțină liniște. 

Redactorii unei publicații online m-au întrebat ce citesc pe moment. Sunt aceleași cărți, le-am răspuns, pe care le am la mine când plec în călătorii. Cărți scrise în lumea de ieri. De altfel, una dintre ele este chiar "Lumea de ieri" de Stefan Zweig.  

De curând, am dezbătut cu un prieten întrebarea dacă sunt de folos cărțile, din moment ce în ziua de azi ne uităm doar la cifre. Mai mult: suntem de-a dreptul hipnotizați de cifre și diagrame. Statele s-au transformat în coloane de cifre, un mare contor ticăie, pe care se învârt neîncetat cifre: câți infectați, câți morți. E un sentiment sinistru. Și tocmai pe fondul acestui sentiment sinistru am ajuns la concluzia simplă privind literatura și importanța ei enormă în ziua de azi. Ea transformă cifrele din nou în oameni. Aduce oamenii înapoi. Acolo, unde până acum scria o cifră abstractă, apare dintr-o dată un om cu povestea sa. Și încă un om, pe care îl îngrijorează soarta celui dintâi. Și tot mai mulți oameni care au o legătură cu aceștia și cu mulți alții. Aici trebuie să folosesc un cuvânt oribil: e o creștere exponențială a omenescului din spatele cifrelor, o avalanșă a poveștilor umane, imbricate una într-alta. În fond, aceasta este menirea artei și, în mod specific, a literaturii: să transforme cifrele în oameni, să le confere un chip și o poveste. 

Oare ne oferă o alinare? Să fim sinceri: mai degrabă, nu. Dar ne ajută să ne păstrăm omenia. Creează un simț necesar al vieții și al fragilității ei. Chiar de aici izvorăște dragostea noastră pentru această lume efemeră: o iubim tocmai pentru că e muritoare, pentru că totul se sfârșește repede. Datorită acestei iubiri, empatia pentru aproapele nostru devine mai profundă. Cifrele nu m-ar preocupa, dacă ele nu ar fi avut un chip și o poveste. 

Am citit că primele semne ale devenirii umane, prima delimitare a omului primitiv de originile lui animale, ar fi fost prima înmormântare. Un om moare și un altul se hotărăște să-l îngroape, în loc să abandoneze cadavrul, pur și simplu. Acești oameni au făcut ceva aparent inutil, pentru că gestul lor nu i-ar fi adus, oricum, niciun beneficiu concret defunctului. Semenii mortului nu au acționat pragmatic, ci au dat dovadă de omenie. Poate că acesta e motivul pentru care suntem atât de șocați de imaginile trupurilor neînsuflețite în saci și ale camioanelor frigorifice... 

Se pare că începutul culturii și civilizației a fost marcat de un astfel de gest lipsit de scopuri practice, neesențial. Căci la ce îmi folosește, în fond, o pictură rupestră cu animale care aleargă, la ce îmi folosesc grădinile suspendate din Babilon sau un vers homeric? M-ar vindeca? Mi-ar ușura viața? Mulți se îndoiesc de aceste lucruri chiar și astăzi, ce să mai zicem de vremurile în care omul de abia apăruse, când miza era doar supraviețuirea, goana după o plantă comestibilă, un animal sălbatic sau un loc unde poate fi aprins focul... 
Are literatura astăzi un rol existențial? Este ea, alături de artă, într-adevăr esențială și necesară pentru a supraviețui? Da, cunosc răspunsul spontan: sigur că nu. Și totuși... 
După 11 septembrie 2001, un număr record de oameni au mers la muzeele de artă (ne-contemporană) și la concertele de muzică clasică. Se pare că omul simte nevoia unei confirmări că lumea nu este de ieri, că au existat și vor exista și pe viitor alte vremuri. Dintr-o dată, arta nu mai pare atât de inutilă. Chiar când pandemia a început să se extindă în Europa, tot mai mulți oameni au cumpărat cărți precum "Ciuma" de Albert Camus, "Dragostea în vremea holerei" de Gabriel García Márquez și "Decameronul" de Giovanni Boccaccio. Ce forță supranaturală rezidă astăzi în aceste cărți? Ele nu sunt nici cărți cu instrucțiuni practice, nici manuale de virologie. Răspunsul e, de fapt, foarte simplu: lumea a devenit dintr-o dată opacă, am fost asaltați de ceva ce nu înțelegem. Literatura ne oferă un instrument, o lupă, care ne ajută să deslușim lumea – și pe noi înșine. Propun "Decameronul"ca ajutor pentru viața noastră, pentru a afla cum se supraviețuiește într-o astfel de situație. Melancolia din secolul al 14-lea nu este diferită de melancolia de astăzi. 
Ca să spunem lucrurilor pe nume: să gândim moartea. Suntem din nou nevoiți, încet, în adâncul sufletului, să ne raportăm la moarte. Să vorbim despre moarte. Întreaga industrie a divertismentului a transformat moartea, în ultimii ani, în ceva virtual, lipsit de trup. În mod paradoxal, noul virus ne-a furat corpul, închizându-l în încăperi, dar ne-a dat înapoi, deopotrivă, sentimentul că propriul trup este ceva real. Pentru că trupurile noastre nu mor pe ecran. Pentru că nu suntem niște avatari, ci avem plămâni care ar putea să eșueze în mod subit. 
Literatura e cea care continuă discuția, ascunsă sub preș de secole, despre moarte. Celelalte medii i-au urmat mai târziu. Astfel, ne vom întoarce inevitabil la cuvântul scris. După crizele grave ca cea actuală vor urma altele. Poate că nu vor fi la fel de vizibile, dar vor distruge ceea ce le conferă oamenilor un sens. Ce ne așteaptă e o nouă golire de sens. Marea Depresie nu este doar un termen economic. Căci virusul fricii va rămâne cu noi mult mai mult timp decât coronavirusul. Slavă Domnului că vaccinul împotriva fricii a fost descoperit deja în urmă cu multe secole. Trebuie doar să scoatem o carte din bibliotecă. 
Când eram mic, citeam haotic, uitând complet de mine. Mereu îmi era frică să moară eroul la sfârșit. Din acest motiv, preferam cărțile scrise la persoana întâi. Așa eram sigur că eroul nu poate să moară niciodată. Am descoperit de atunci ceea ce știa, probabil, Șeherazada dintotdeauna: cât timp povestești, rămâi în viață. Cât timp transformi cifrele în oameni, cât timp simți ce simt alții și ți-e milă de ei, cât timp citești, asculți muzică sau privești picturi, cât timp te gândești la moarte, ești încă pe malul vieții. 

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai cunoscut scriitor din literatura bulgară contemporană. Romanele, poeziile și piesele sale de teatru au fost traduse în 25 de limbi, printre care și în română (Un roman natural, Editura Cartier; Înainte să inventez căderea, Casa de Editură Max Blecher).