Tineri intelectuali, sub sutana lui Marx

Sînt tineri inteligenţi, cu o anumită cultură, şcoliţi la universităţi occidentale, şi care încearcă acum să-şi facă loc în spaţiul public luîndu-se de guler cu intelectuali vizibili precum Liiceanu, Pleşu, Patapievici. E calea cea mai sigură de a ajunge la ţintă – anume de a ieşi din anonimat.

Numele tinerilor intelectuali de sub sutana lui Marx sînt desigur minore, aşa că nu are rost să le pomenesc aici. E interesant însă cum îşi susţin ei credinţa că stînga este religia lor politică. Citez cîteva răspunsuri apărute într-un cotidian de la Bucureşti:

„Tinerii sînt de stînga pentru că sînt mai inimoşi”.

Sau: „Atît în cultură, cît şi în sfera civilă, proiectele de stînga şi-au dovedit cu vîrf şi îndesat utilitatea, creînd valori dincolo de distrugerile produse în cadrul liberal al politicii reprezentative oficiale”.

Tinerii intelectuali de care vorbesc nu sînt înregimentaţi politic şi în plus au o respingere declarată faţă de PSD. Ei susţin însă că doresc o reevaluare, o reconsiderare teoretică a socialismului şi a marxismului. Ei „trăiesc” ideea marxistă, dar nu agrează regimurile totalitare care au avut ca bază teoretică marxism-leninismul.

Trebuie să recunoaştem, fără a acuza în vreun fel credinţele acestor tineri, că e destul de mult haos în minţile lor. Horia Roman Patapievici explică socialismul sau stîngismul trendy al tinerilor intelectuali prin aceea că noi românii sîntem în general mimetici. O influenţă aparte o are noua generaţie de profesori universitari care au adus din Occident perspectiva marxistă, în domeniul umanistic.

Nu este însă doar atît. Problema cred că ţine şi de o anume frondă, de încercarea de a impune o anumită modă contra curentului, de stăruinţa de a-i arăta cu degetul pe părinţii şi bunicii care au trecut prin comunism, care au acceptat acel regim, ba într-un fel sau altul l-au şi sprijinit.

M-am întrebat de multe ori: oare ce-ar fi făcut tinerii de azi, de la adolescenţi pînă la cei mai mărişori, dacă istoria i-ar fi pus în faţa aceloraşi condiţii ca pe părinţii şi bunicii lor? Ar fi rezistat ei oare mai demn regimului de teroare, s-ar fi împotrivit ei oare mai mult şi mai mulţi decît cei care au făcut-o?

În plus de asta – sau poate în primul rînd – cît cunosc ei din istoria comunismului, din tragediile închisorilor politice, din reeducare, din sutele de mii de destine frînte definitiv chiar şi după ieşirea din închisorile politice?

Atîta vreme cît stînga nu a fost reabilitată şi reformulată în România post decembristă de intelectuali credibili şi de notorietate – desigur că nu mă refer aici la pretenţia de stînga a FSN-PSD, etc. – mie mi se pare destul de clar că rănile mult prea adînci ale istoriei comuniste nu lasă încă loc, la noi, unui discurs autentic de stînga. Vinovăţiile sînt prea mari pe cap de locuitor, chiar dacă în bună parte ele nu sînt conştientizate şi asumate.

De aceea mă gîndesc că e bine să păstrăm un moment mai lung de reculegere pînă a căuta să reabilităm valorile stîngii sub sutana lui Marx. În alte ţări, care nu au trecut printr-o jumătate de secol de comunism, da, e posibil. Dar nu şi în România.