Teroarea, în variante blînde

Unul din recentele numere ale revistei FOCUS era consacrat zgomotului cel de toate zilele. Tot mai invaziv, mai puternic şi mai diversificat – el este o pacoste a lumii moderne. Dosarul consacrat acestui rău de care se pare că nu prea avem cum scăpa decît înfundîndu-ne „Oropax”-uri în urechi sau purtînd căşti etanşe, anti- zgomot, este impresionant.

De la menţionarea cifrei exacte a decibelilor pe care îi poate avea o maşină de tuns iarba, un ciocan pneumatic ori ţipetele copiilor care se joacă în curtea şcolii, a casei sau a grădiniţei, pînă la enumerarea efectelor dăunătoare asupra sănătăţii produse de bruiajul permanent al liniştii de care avem atîta nevoie, se extinde aria de investigare la obiect a acestui flagel în paginile amintitei reviste.

Reacţiile emoţionale ale subiecţilor expuşi zgomotelor de tot felul nu sunt înregistrate, în schimb sunt inventariate cîteva sentinţe pronunţate în procesele pe care şi le intentează unii altora, cei care fac zgomot şi cei care îl suportă. Lectura lor este dezarmantă pentru cei urcaţi pe baricade să lupte spre a obţine măcar un strop de linişte.

Locuiţi pe o stradă din Berlin unde din pricina unui şantier care nu se mai termină este prea mult zgomot? Nici o şansă de diminuare a chiriei. Sunteţi cumva proprietar al acelei case? Vă pleacă chiriaşii. Aveţi ca vecini, în aceeaşi casă, o familie a cărei fiică, foarte talentată altminteri, cîntă mai multe ore la pian, inclusiv duminica? Nimeni nu o poate împiedica să exerseze. Bucuraţi-vă că vă puteţi desăvîrşi astfel educaţia muzicală. Vecinii şi-au făcut în grădină un lac, în care se adună broaştele. Orăcăitul lor vă deranjează? Suportaţi! Broaştele sunt sub incidenţa legilor de protecţie a naturii. Vă tulbură somnul clopotele bisericii de vizavi care bat la ore fixe? Ascultaţi-le dangătul. Sunetul clopotelor este o componentă a cultului iar libertatea credinţei este sacrosanctă într-o autentică democraţie.

Mai gravă este situaţia cînd o linie de cale ferată traversează cartierul unui oraş istoric, precum Bamberg. Protejaţi de lege, locuitorii sunt îndrituiţi să revendice ridicarea unor ziduri anti-zgomot. Urbaniştii însă refuză soluţia. Inesteticul zid ar scoate Bambergul de pe lista patrimoniului UNESCO.

V-aţi construit casa în apropierea unui aeroport, înainte de a cunoaşte planurile de extindere a acestuia? Veţi fi ajutat financiar să vă montaţi geamuri duble şi triple. Dar nu veţi mai putea savura momente de repaus pe terasă ori în propria grădină.

Iar dacă intraţi într-un supermarket, într-un magazin de îmbrăcăminte, nimeni nu vă poate feri de muzica ce, fie că este pe gustul dumneavoastră sau nu, se revarsă din megafoane, întreruptă din cînd în cînd de spoturi publicitare, prin care o voce caldă vă invită insinuant să cumpăraţi cutare sau cutare produs de care nu aveţi neapărată nevoie.

Capitolul reclamelor, al publicităţii, fie aceasta de natură sonoră, vizuală ori grafică, constituie o altă specie a terorii „soft”. Cel puţin aşa rezultă dintr-un eseu publicat în revista DER SPIEGEL de cunoscutul scriitor, eseist, poet, editor Hans Magnus Enzensberger.

Pe cutia poştală a multor case şi locuinţe din Germania poate fi citit ordinul imperativ: Fără reclame! Or, acestea sunt totuşi depuse în vraf la porţile caselor sau aruncate în cutiile poştale de copilandri şi tineri ce-şi cîştigă un ban de buzunar sau de adulţi sărmani în căutarea unor surse de subsistenţă.

Publicaţiile respectabile nu scapă nici ele de balastul reclamelor. Înainte de a le citi, abonatul sau cumpărătorul trebuie să facă o operaţie de epurare, soldată cu vizibila subţiere a revistei.

Cinefilul, dacă nu cumva frecventează cinematecile, trebuie să se lase bombardat circa un sfert de oră de un potpuriu de publicitate agresivă.

În rechizitoriul făcut societăţii de consum în care publicitatea are o funcţie vitală, Enzensberger nu omite să critice nici sistemul sponzorizării diverselor activităţi şi manifestări culturale, intelectuale, sportive sau de divertisment de către firme şi concerne care nu au nici în clin nici în mînecă cu natura spectacolului, a conferinţei ori a competiţiei.

Deopotrivă insidioase şi agresive sunt formele internautice ale publicităţii cu care userul trebuie literalmente să se lupte spre a le elimina de pe ecran, înainte de a putea începe şi duce la bun sfîrşit ceea ce şi-a propus atunci cînd a deschis laptopul sau smartphone-ul.

Cu sarcasm, Hans Magnus Enzensberger afirmă că ceea ce este fermecător în regimul post democratic în care trăim este lipsa de zgomot. Suntem urmăriţi peste tot, în tăcere. Rolul denunţătorilor a fost preluat în era digitală de milioane de camere de supraveghere, de telefoanele mobile, de PC-uri şi alte produse ale tehnologiei de vîrf. Ele ştiu ce vrem, impunîndu-ne şi ce nu vrem, prin domnia prestatorilor de servicii aliaţi cu sistemul publicitar. Iar gunoiul publicitar, în toate variantele sale, fie newsletter, ziare gratuite, postere, prospecte ne sufocă în aceeaşi măsură în care intră în circuitul traficului poştal, spre a alimenta în cele din urmă staţiile de incinerare a deşeurilor domestice.

În ce constă teroarea publicitară? În galopanta privatizare a spaţiului public şi în insidioasa acaparare a atenţiei populaţiei, crede Enzensberger. Absorbită astfel, prin tertipuri, atenţia nu se mai îndreaptă nici asupra problemelor majore ale existenţei, dar nici asupra propriului nostru eu.