Teme-te, PSD. Căci ţi s-a spus că neamul săturat te vede. | România | DW | 01.08.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Teme-te, PSD. Căci ţi s-a spus că neamul săturat te vede.

Nu orice aparentă obscenitate e un semn de imoralitate. Şi nu orice reprimare a ei, indiciu de civilitate. A le profera are o semnificaţie depinzând de context. Popularitatea "muii" date PSD e un avertisment serios.

#Neam săturat. Proteste în februaire 2017.

"#Neam săturat". Proteste în februaire 2017.

Comoţia şi convulsiile provocate de istoria unei plăcuţe de înmatriculare şi a represiunii la care a  fost supus în România posesorul ei venit din Suedia lansează un semnal de alarmă. Nu atât pentru elitiştii, care, strâmbând din nas mult, dar gândind puţin, în reacţie la vederea ori auzirea contondentei lozinci, au ratat înţelegerea semnificaţiei veritabile a uneia dintre cele mai incisive mesaje din istoria politică a României. Cât mai ales pentru partidul guvernamental, redevenit, iată, partid-stat.

În această calitate, PSD n-are treabă nici cu legea nici cu argumentele. Pe cea dintâi o înlocuieşte voia şi nevoia tiranului. Cum reliefau şi Orwell în "1984" şi Hannah Arendt, în "Originile Totalitarismului," şeful regimului totalitar face şi reface legea zilnic, după cum îi trebuie şi-l taie capul.

În ce priveşte argumentele, PSD e un partid condus prea inept, de prea mulţi analfabeţi şi plagiatori, experţi exclusiv în hoţie, ca să le poată găsi. Aşa că, pe modelul dezinformărilor totalitare, le-a înlocuit cu elucubraţii conspiraţioniste, menite să taie elanurile critice anti-PSDiste ale unicei opoziţii articulate şi eficiente, dincolo de USR, care i-a rămas partidului-stat după neutralizarea preşedintelui, a şefei DNA şi a protestatarilor.

Până de curând, această prea firavă opoziţe restantă se redusese la pătura subţire a elitei intelectuale democratice, protestând împotriva strâmbării legilor justiţiei în beneficiul eludării gratiilor şi impunităţii lui Dragnea şi a cleptocraţiei postcomuniste. Ca s-o neutralizeze, partidul-stat de sorginte securistă a inventat sintagma imaginarului stat paralel, alcătuit, pasămite, din prezumtivi poliţişti politici care ar controla o justiţie ce s-ar cere, chipurile, ”reformată”.

Atât de tare s-a concentrat partidul-stat pe impunerea, în pofida realităţii vizibile, a acestui deziderat ideologic şi atât de trufaş s-a comportat crezând că nimeni nu i-ar mai sta împotrivă, încât a orbit. Şi a surzit. N-a mai văzut că PSD se vede. Şi se aude. Că i se văd şi i se aud nu doar acţiunea, prostia, incultura, ci şi injuriile. Nu doar de către protestatarii de la Sibiu şi de-o elită delicată.

Ci de întreaga ţară. Care a asistat siderată nu doar la maniera în care au fost făcuţi scăpaţi de puşcărie marii ei jefuitori, de la Ghiţă la Mazăre. La hybrisul cu care Codul Penal s-a transformat într-un Cod pentru penali, iar statul şi funcţiile lui publice în rezervor de înavuţire pentru beizadele. Ci şi la spurcăciunea în care tinde să fie scufundată naţiunea, datorită superbiei şi lipsei de educaţie afişată de măscăricii rămaşi în ţară şi trimişi în Parlament, de cătrePSD, să reprezinte neamul românesc.

Acolo, senatori şi deputaţi ca Şerban Nicolae, Nicolicea, Manda şi Bacalbaşa, spre a numi doar câţiva dintre cei mai notorii, şi-au bătut joc de civilizaţie şi democraţie. Au fost auziţi şi văzuţi, ba chiar şi filmaţi, hărţuind sexual, insultând şi injurând doamne, care au avut nenorocul să le fie colege.

Cu o indecenţă fără egal în istoria parlamentarismului, nişte primitivi, ruşinându-şi pornografic nu doar partidul şi familia social-democrată europeană, ci şi nevestele, copiii şi părinţii prin mârşăviile pe care le-au scos pe gură, şi-au invitat colegele să comită inexprimabile trivialităţi. Le-au înjosit astfel pe româncele care au optat pentru demnitatea de a nu se face complice, de a ”nu pune botul” la infamiile partidului-stat. Şi de a le contracara politic activ.

Or, în loc să-i înlăture grabnic, din partid, pe aceşti parlamentari care ar trebui să se confrunte cu o Curte de Justiţie, PSD îi alintă. Iar reprezentantul său le validează, în Parlament, impudorile şi scârnăvia. Ceea ce probează că PSD nu le dispreţuieşte doar pe românce. În fapt, desconsideră in corpore poporul român.

Iar dacă poporul, simţindu-se execrat, i-o întoarce pe limba lui şi mai şi savurează o plăcuţă de înmatriculare dând, cu o popularitate unică în anale, ”M..e PSD”, partidul-stat ţipă în contra "obscenităţii" ca hoţul care urlă ca să nu strige păgubaşul. Şi ordonă poliţiei politizate să treacă peste lege şi să-l şicaneze cât mai crunt pe un român care-şi asumase, perfect legal, libertatea de opinie.

S-a afirmat că nu se răspunde cu aceeaşi monedă. Că a se scanda asemenea lozinci e semn că PSD ar fi câştigat, reuşind să-i îndobitocească pe oameni, să-i manipuleze, să-i mancurtizeze. 

Nimic mai dubios. Honi soit qui mal y pense. Ruşine celor care gândesc rău. Întreaga cultură pop americană e plină de trivialităţi reale sau aparente, fără ca marile ei opere să-şi piardă din valoare. Nu orice face impresia unei scabrozităţi chiar e ce pare.

Incriminata lozincă anti-PSDistă nu e atât o invitaţie impudică la sex oral, cât un protest politic. Chiar dacă e stilistic îndoielnic, mesajul său, anunţând concis şi concentrat la maximum divorţul de o formaţiune denunţată astfel, implicit, ca sinonim al obscenităţii publice, nu e mai puţin legitim. Ori formal adecvat. E, în fond, un strigăt de disperare, menit să facă să ţiuie urechile şi imaginea aptă să deschidă ochii unui partid tot mai fals, mai viclean şi mai josnic, dar prea trufaş ca să nu fie orb şi surd la imaginea sa tot mai execrabilă şi detestabilă şi la realitatea ororii pe care o stârneşte.

Că partidul "animalelor egale, dar mai egale decât altele", spre a-l evoca pe Orwell, a reacţionat printr-o poliţie vădit politizată şi politic obedientă atât de agresiv şi disproporţionat la o simplă ”obscenitate”, în fapt la ilaritatea generală (ce-i drept întotdeauna subversivă, cum ştim de la Umberto Ecco) provocată de ceea ce, poate, se evapora, dacă nu i se dădea atenţie, demonstrează că regimul Dragnea a înţeles.

A înţeles atât mesajul cât şi pe purtătorii săi. Ca orice partid-stat iubindu-şi puterea, dar urându-şi cetăţenii, PSD nu putea admite ştirbirea autorităţii sale, tezaurul principal al oricărui regim autoritar, dictatorial sau totalitar. Şi totuşi, dârdâie de frică, pe moment. Pe drept. Căci s-a văzut şi auzit confruntat pentru prima dată cu o mişcare anunţându-i verde-n faţă, în limbajul plebeu al unei mari părţi a propriului său electorat, parţial emigrat, despărţirea de talpa ţării.

E ce credea a fi o ”populime” veşnic arondată PSDismului etern, una revenind constant, în vremuri tulburi, la formaţiunea ”alor noştri”, la partidul lui Ion Iliescu, cel care, ca să fie perceput ca "de-ai noştri" şi a se detaşa de papionul lui Ion Raţiu se dădea agramat în campania electorală din 1990.

Deşi e poporul constant minţit cu televizorul, hybrisul unui partid de beizadele şi semeţia unor magnaţi corupţi cu reflexe represive au sfârşit prin a-i pune capac şi acestui segment, cândva, poate, PSD-ist. Cele şapte litere semnalizează joncţiunea acestei părţi de "neam săturat" cu restul opoziţiei. Revoluţia pare, deci, la o aruncătură de băţ. Sau la un strigăt de "muie".