Televiziunea şi criza parlamentarismului

Preşedintele Senatului, Mircea Geoană a propus, în ultima şedinţă a Biroului Permanent ca unele şedinţe importante să fie transmise în direct de televiziunea publică. Este o mai veche preocupare a membrilor Parlamentului care întîmpină însă rezistenţe foarte puternice.

Cu o lună în urmă, de exemplu, deputatul PDL, Cezar Preda, făcea o propunere identică în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, dar presa a reacţionat vehement şi caustic.

Opoziţia a profitat şi ea de situaţie şi a discreditat propunerea, prezentînd-o ca pe o imixtiune în activitatea editorială a TVR. Liberalul George Scutaru îl acuza atunci pe Cezar Preda de cele mai rele intenţii, spunînd că acesta ar dori ca « televiziunea publică să ridice osanale Parlamentului şi coaliţiei majoritare PD-L – PSD ».

În mod simptomatic ziariştii de televiziune au respins şi ei această idee cu ironii necruţătoare. În ton cu declaraţiile (interesate) ale opozanţilor, TVR a văzut în această propunere o tentativă de subordonare editorială şi o restrîngere a libertăţii de exprimare.

În realitate, Cezar Preda şi Mircea Geoană făcuseră apel la statutul televiziunii publice, care obligă instituţia să fie receptivă la asemenea solicitări. În plus, transmiterea în direct a şedinţelor Parlamentului nu poate limita libertatea nimănui şi, de aceea, adevăratele motive ar trebui căutate în altă parte.

Televiziunile comerciale - televiziunea publică a urmat trendul definit de acestea - au preluat de multă vreme rolul de a organiza dezbaterile publice pe teme majore.

S-a remarcat de multă vreme că nu mai contează ce spune un deputat sau senator în plenul Camerei, ci doar ceea ce spune la televiziune. Antena 3 şi Realitatea TV au instalat chiar studiouri mobile pe holurile Parlamentului, punînd în umbră ceea ce se petrece în sala de şedinţe.

Fenomenul nu este doar românesc, el a fost remarcat de multă vreme în vechile democraţii acolo unde a fost pusă în lumină decăderea parlamentarismului în forma sa clasică, în beneficiul televiziunii.

Televiziunea a avut avantajul extraordinar că a democratizat dezbaterea, antrenînd un număr semnificativ mai mare de persoane, dar totodată a contribuit la scăderea calităţii dezbaterii politice şi la transformarea ei într-un show dominat de demagogie şi populism.

În România fenomenul a luat proporţii cu adevărat îngrijorătoare, iar aspectul corelativ este că ziariştii de televiziune au dobîndit o putere excesivă. Ei fac, practic, agenda publică şi dirijează dezbaterile ca şi cum ar fi preşedinţi de Cameră.

Se înţelege acum mai uşor că reluarea unor transmisiuni regulate ale dezbaterilor parlamentare le-ar diminua puterea şi influenţa publică. Iar printre deputaţi şi senatori se găsesc destui dintre aceia care să le protejează interesele, sperînd într-un tratament mediatic privilegiat.