Teatru pentru ochi închiși și mulți alți copii speciali

La piesa asta de teatru, luminile în sală rămân aprinse, ușa stă deschisă și e ok să te foiești cât vrei în scaun, ba poți să o iei prin sală, până la scenă. Sau chiar pe ea. Actorul de teatru de păpuși Oana Popa, fondatorul „Școlii de joacă”, a montat o piesă nemaivăzută, nemaiauzită și nemaitrăită în România, pentru copiii care nu văd, nu aud și trăiesc viața într-o dimensiune cu nevoi speciale. Pentru toți împreună, în aceeași sală.

„Povestirile seminței”, scrisă de dramaturgul și eseistul Dumitru Radu Popa și jucată la Sala Atelier a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale sub titlul „Închide ochii și ai să vezi mai bine”, este un exercițiu aproape copilăresc despre empatie, dragoste de aproape, grijă, neuitare, cunoaștere și speranță. Sunt mici detalii din viața de zi cu zi pe care de multe ori le ignorăm din grabă, din obișnuință, din necunoaștere. De exemplu, din neînțelegerea nevoilor speciale pe care unii dintre semenii noștri le au.

Condamnat la boală într-un stat bolnav

În România, spun statisticile oficiale, trăiesc 70 de mii de minori cu dizabilități. Înainte de pandemie, 50 de mii dintre aceștia nu frecventau nici o formă de educație. „Sistemul nu este adaptat tuturor tipurilor de dizabilități și găsești foarte greu un mediu ok pentru copil, unde să ai un profesor deschis și care să știe să adapteze materia”, spune Ruxandra Mateescu. Prin asociația „Supereroi printre noi” pe care a înființat-o, încearcă să deschidă calea spre un acces egal la cultură în beneficiul persoanelor cu dizabilități și familiilor acestora. 

Mateescu este mama unui copil cu o boală rară, pentru care nici măcar nu există un nume în catalogul diagnosticelor. Trăiește de ani de zile lupta cu o societate care își reneagă confrații vulnerabili și cu un stat indiferent. Din 2006, legea 448 protejează nevoile persoanelor cu dizabilități, inclusiv pe cea de a beneficia de cultură. Există și o convenție a Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități pe care România a ratificat-o și care a devenit și normă europeană, în urmă cu 11 ani. Cadrul legal există dar ”se aplică doar atunci când există bunăvoință și nu se aplică atunci când pare greu de aplicat”, explică Mateescu. De ce pare greu? Cele mai dese răspunsuri pe care le primește sunt „nu știu cum să fac lucrul ăsta”, „nu am bani să fac lucrul ăsta”, „nu am oameni care să facă lucrul ăsta” și „oricum, dacă nu fac, controalele îmi dau amenzi sau avertismente, deci nu are rost să mă leg la cap”. 

La spectacolul de la Sala Atelier, povestea jucată pe scenă de un grup de tineri absolvenți ai UNATC a fost tradusă de un traducător în limba mimico-gestuală pentru cei cu deficiențe de auz și de un actor-interpret care a narat mișcările scenice pentru nevăzători. Realizarea unui astfel de spectacol nu înseamnă doar resurse suplimentare sau costuri mai mari, ci și dorința actorilor de a se apropia de acest public mai puțin obișnuit. „Este diferit. Nu atât complicat cât diferit. Noi vorbim pe scenă limba română, într-un spectacol tipic, și în sală ajung încă șapte limbi diferite. Asta ține foarte mult de echipa de accesibilizare - de cei care au grijă de sunet, de lumini, de limbajul semnelor, de interpretarea narativă, de atmosfera din sală. Când am pornit acest proiect pentru copiii cu dizabilități m-am gândit la mesajul pe care autorul piesei l-a scris în dedicația cărții pentru fiica sa, cu care tocmai fugise, înainte de 1989, din România - să nu uite să vorbească românește. Absolut toți copiii, cu toate dizabilitățile, trebuie să înțeleagă limba română. Și să înțeleagă un spectacol de teatru”.

Nici actorii, nici administrațiile teatrelor din România nu au experiența unor astfel de puneri în scenă. Dar, pe de o parte, există exercițiul apropierii celor ce doresc să monteze teatru pentru copii cu nevoi speciale de familiile acestor minori. Pe de altă parte, statul are datoria să pună la dispoziție fonduri celor dispuși să joace pentru tinerii cu dizabilități; iar acești bani nu se rezumă doar la un buget de dramatizare și montare ci și la cheltuieli pentru stagii de pregătire în alte țări, la teatre care au deja experiență în acest stil de a face cultură deschisă celor care au necesități speciale pentru a recepta arta. ADI Arts, în Irlanda, este un bun exemplu de practici avansate. Germania și Austria au festivaluri întregi. Acolo, persoanele cu dizabilități nu sunt doar în public ci și pe scenă. Și nu comunică doar strict între ele, ci transmit întregii societăți.

Școala pierdută și școala de joacă

„În mod normal”, spune Ruxandra Mateescu, „copiii aceștia ar trebui să fie la un loc - tipicii și atipicii în aceeași sală. Spre asta tindem. Nu spre spectacole dedicate, nu să ai o ediție la care vin doar copii cu dizabilități”. Asta este provocarea artistului, crede și Oana Popa: „Eu asta-mi doresc. Să fac spectacole incluzive, în care absolut toți să se poată simți confortabil. Poți să-i aduci cum vrei. Important este să-i aduci. Dar dacă îi aduci lângă oamenii tipici, este o terapie win-win: cei tipici învață să accepte, cei cu dizabilități se vor obișnui să stea în grupuri și vor lua contact cu un alt mediu”.

Din păcate, copiii cu nevoi speciale din România stau în grupuri închise. În străinătate nu sunt mai mulți oameni cu dizabilități, cum li se pare românilor, când călătoresc în afara țării. De fapt, trebuie să le explici că nu sunt mai mulți ci, comentează Mateescu, „doar au unde să iasă din casă, au de ce să iasă din casă iar oamenii nu se mai uită urât sau ciudat la ei. E o chestie de obișnuință. Cred că trebuie început de la grădiniță: cât timp grădinițele vor accepta copii cu dizabilități, vei avea generații care știu să se comporte cu persoane cu dizabilități. Cât timp nu facem incluziunea asta încă de la locul de joacă și de la grădiniță, căci de acolo trebuie pornit, o să batem pasul pe loc foarte mult timp”. Ruxandra Mateescu nu crede în școlile dedicate copiilor cu nevoi speciale: „E o discuție foarte lungă și urâtă. E adevărat, sunt și mulți profesori buni care lucrează acolo dar, din experiența mea, nu sunt oameni întotdeauna dedicați și pregătiți să prețuiască viața din copiii ăștia afectați. Soluția ar fi să nu mai ajungă acolo oamenii care pică examenele de titularizare.”

În opinia Oanei Popa, „nu suntem obișnuiți să acceptăm și să dăruim. Când vom învăța această lecție, ne vom obișnui cu ideea că sunt și ei printre noi, că sunt la fel ca noi, doar se comportă diferit. Încă nu avem educația de a accepta faptul că acești oameni fac parte din noi. Această educație trebuie să o facem, uite, cu astfel de spectacole. Pornim de la un concept, dar învățăm din mers cum e mai bine, cum pică decorul, cum cade lumina, cum se fac anumite lucruri. Inițial am avut în plan scene cu fum, cu stroboscop - și a venit părintele unui băiețel epileptic și mi-a atras atenția că un astfel de copil ar intra în crize. A trebuit să schimb conceptul, să merg pe o lumină caldă, pe un ușor accent de noapte, să mai îmblânzesc unele personaje. Decorul păstrează culorile curcubeului în suita lor normală, pentru că autiștii așa le percep. Și toți cei cu deficiențe neuro văd în culori. Și cei cu sindromul Down. Și este foarte important pentru ei să se simtă relaxați în spațiu. De aceea lumina se ține aprinsă în sală, ca să nu creeze nici o stare de disconfort”. Și, mai povestește fondatoarea „Școlii de joacă”, textele se simplifică, se scurtează. Sunt, practic, rescrise nu doar de scenarist ci și de interpreții în acest limbaj al semnelor care, deși se învârte tot în jurul limbii române, are un vocabular mult mai redus. Pentru nevăzători apare, în plus, povestitorul audio care descrie între dialoguri ceea ce se petrece pe scenă.

Părinții care vor educa societatea

Bucuria poate fi exprimată într-un mod neconvențional - cu un strigăt, cu o tresărire. Unii nu au stare pe scaun, alții nu se pot concentra prea mult sau preferă să se întindă, din instinct, din nevoia de confort sau din cauza unor posibile dureri fizice. În absența unei obișnuințe cultivate de mic, o vizită la teatru, întregul ambient, lumea multă din jur și multe altele se pot transforma într-un factor de stres. „Teatrul necesită un pic de familiarizare. Dacă nu au avut expunere încă de mici, nu vor fi obișnuiți când reușesc să ajungă într-un teatru, la 16 sau 26 de ani”, spune Ruxandra Mateescu, reproșând că, practic, din ignoranță sau dezinteres, tinerilor cu dizabilități „nu li s-a permis accesul. Avem de foarte puțin timp rampe la instituțiile de stat. Și asta este de abia minimul. Pentru ceilalți copii cu nevoi speciale nu avem facilități și, atunci, implicit, nu ai un public educat în zona asta de teatru”.

Alin Halațiu, de la „Help me be a rock star”, a organizat, împreună cu Mateescu, mai multe concerte pentru tineri cu diverse deficiențe. Sunt evenimente care necesită un efort de organizare și mai ales o bună înțelegere a ceea ce înseamnă nevoile publicului special. În general, sunt cântări unplugged, acustice. Zona evenimentului are un refugiu, un colț de liniște, cu terapeuți și câini dresați pentru terapie, pentru cei care obosesc sau nu se simt în largul lor. Pentru nevăzători există ghizi voluntari, în cazul în care nu pot fi amplasate marcaje de ghidaj. De altfel, la evenimente publice mari, accesul persoanelor în scaune rulante este deja o obișnuință în România. Dar, de regulă, spune Alin, platformele sunt destul de mici și departe de scenă. „Pentru a putea vedea bine, un utilizator de scaun rulant trebuie să fie la nivelul unui om care stă în picioare sau să stea în față de tot, unde, însă, volumul sunetului este prea puternic. În plus, și la bar ar trebui să existe platforme, pentru a privi barmanul de la egal la egal. Nu e greu, dacă vrei. Resursele sunt la îndemână, sunt aceleași, doar te folosești în alt mod de ele. Cine face un spectacol tipic poate face și unul adaptat. Cel mai important e să cunoaștem nevoile publicului”. 

Ruxandra Mateescu este de părere că „încă suntem tributari gândirii de dinainte de Revoluție, când copiii ăștia erau încă din maternitate băgați în centrele speciale. Nu cred că ne-a ieșit încă din sânge rușinea asta. Se leagă foarte mult cu mentalitatea culturală, cu antropologia locului. În România, societatea încă mai consideră că trebuie să ascundă acești copii, că ne țin în urmă din progresul nostru culturalo-economic”. Până la urmă, în absența unui stat oricum absent din prea multe dintre funcțiile sale, Ruxandra Mateescu și Alin Halațiu demonstrează că evoluția societății şi schimbarea de mentalitate vor veni tocmai dinspre părinții și familiile persoanelor cu nevoi speciale.