Te simți sigur, ca evreu, în România? | România | DW | 28.01.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Te simți sigur, ca evreu, în România?

Nici asumarea trecutului și nici antisemitismul nu se manifestă la fel în vestul și în estul Europei. Și nici evreii nu se simt la fel. Cazul românesc e deopotrivă interesant și instructiv.

Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului e prilejul unui număr imens de manifestări culturale și politice, oficiale și semioficiale, în Germania și în lume. Pare chiar că numărul lor (ca și dragostea față de evreii morți) crește pe măsură ce se înmulțesc, în Vest, actele de ostilitate la adresa celor vii, fie ei israelieni, vest-europeni sau americani.

Dar cum este în Est? Și cum e, oare, în România? Importanta zi celebrând în lume data eliberării, acum 74 de ani, a lagărului de exterminare de la Auschwitz, n-a trecut neobservată la Comunitatea evreilor bucureșteni, deși tot ei comemoraseră cu o săptămână înainte victimele pogromului legionar din ianuarie 1941. Iar la data de 9 octombrie cele mai înalte oficialități române participaseră la manifestări marcând “Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului”, instituită în memoria debutului deportării evreilor români, bucovineni și basarabeni, precum și a romilor în Transnistria.  

La 27 ianuarie 2019 s-a amintit, la Templul Coral din București, nu doar de victimele naziștilor germani, de oamenii asasinați cu milioanele, doar pentru că erau evrei, în lagărele de concentrare și exterminare naziste din Europa centrală și răsăriteană. S-au evocat și victimele de religie mozaică din România, cetățeni români sau nu, omorâți și ei doar pentru că erau evrei sau considerați ca atare, la Dorohoi, la Iași, Galați, București, în ținutul Herța, pe mare, ca pasageri, de pildă, ai vasului Struma. Ori deportați de unguri din nordul Transilvaniei, cel rupt din trupul României în urma Dictatului de la Viena, și expediați cu forța la Auschwitz, sub autoritatea lui Ferenc Szalasi, mai-marele partidului pronazist maghiar, al Crucilor cu Săgeți.

La București au rostit rugăciuni și au aprins lumânări în memoria celor 6 milioane de victime ale nazismului și ale aliaților lor fașciști rabinul-șef al României, Rafael Shaffer, precum și rabinul Iosef Wasserman, președintele Fundației pentru evreii români și raportor al Asociației pentru România a Knessetului de la Ierusalim. 

Au depus coroane de flori la monumentul comemorativ din curtea splendidului templu în stil mauro-bizantin, în care se roagă evreii bucureșteni, Consulul general al României la New York, Cătălin Dancu, precum și adjunctul său, dr. Călin-Radu Ancuța. 

Am stat de vorbă, cu acest prilej, cu rabinul Shaffer și cu enoriași ai comunității, precum inginerul Mircea Sternberg sau diamantarul Sorin Wiederman. Care, spre deosebire de majoritatea coreligionarilor lor din iluminata Germanie, din laica Franță ori din avansatele și progresistele țări scandinave, tustrei mi-au confirmat, la întrebarea mea și după o pauză de reflecție, un fapt aparent uimitor. Și anume că, departe de a se simți în pericol în România, așa cum, într-o emisferă occidentală tot mai grevată de antisemitism extremist de dreapta, de stânga și musulman, se cred aproximativ trei sferturi din evreii vest-europeni, în România, ca evrei, se consideră a fi în siguranță.

E acest sentiment de confort și de încredere legat de raporturile româno-evreiești? De cele româno-israeliene? Nu neapărat, deși cele din urmă au fost întotdeauna speciale. Nici când, la comanda Rusiei, statele Tratatului de la Varșovia au rupt relațiile diplomatice cu statul evreu, România nu s-a conformat. 

În plus, România e o țară credincioasă. Iar atașamentul la valorile religioase contează enorm. Rabinul Shaffer, a cărui redingotă neagră, ale cărui port tradițional și lungă barbă albă sunt deopotrivă impozante și de departe vizibile, admite că înfățișarea sa de evreu ortodox nu-l împiedică defel să se simtă respectat, ca om religios, pe meleagurile românești. Ba dimpotrivă. 

Nu e puțin lucru în Uniunea Europeană. Una mândră de cultura ei iudeo-creștină, plină de considerațiune față de victimele nazismului, dar, paradoxal, tot mai plină de no go areas, în care a te deplasa cu o kippa pe cap echivalează cu oribile insulte, cu o posibilă agresiune fizică antisemită, dacă nu și cu sinuciderea.

Dacă evreii religioși au noroc cu România, și românii au mare noroc cu rabinul lor șef. Informatician de meserie, Rafael Shaffer e un gânditor de clasă și un veritabil intelectual. Mi-a mărturisit că a uitat să-și mai dezbrace paltonul începând să citească două cărți. E vorba de Calea celor drepți, a misticului rabin Chaim Luzzatto. Și de lucrarea de căpătâi în domeniul Holocaustului românesc, scrisă de Jean Ancel, despre deportările în Transnistria.

În dialogul său cu participanții la aniversarea de la București a eliberării lagărului de la Auschwitz, rabinul șef al României a ținut să evidențieze un aspect esențial în materie de igienă morală și politică, legat de comemorarea victimelor Holocaustului. Asumarea onestă a unui trecut umbrit de crime în masă oferă șanse de viitor, ratate de statele și neamurile care o refuză. Clasic e exemplul Germaniei federale, care, în flagrant contrast cu RDG-ul comunist, și-a acceptat oficial și integral răspunderea pentru crimele naziste. Or, nu întâmplător, Germania răsăriteană, care a eludat o asumare similară, continuă să fie chinuită de mai ample grupări neonaziste decât vestul țării reunificate în 1990.

Dar cu numai aproximativ 6.000 de evrei rămași în România, mai au oare comunitățile mozaice din țară resurse de viitor? În epoca Ceaușescu, rabinul Moses Rosen, care a participat activ la procesul vânzării evreilor români, prevestea închiderea tuturor sinagogilor românești “în zece ani”. S-a înșelat. 

Azi, potrivit rabinului-șef al României, au loc cu regularitate servicii divine în 15 comunități.