Supraviețuitor al Holocaustului: "Am fost dezumanizați"

Leon Weintraub își amintește cu exactitate ziua în care naziștii au invadat orașul său natal, Łódź, în Polonia, pe 9 septembrie 1939: „Au venit coloane care păreau nesfârșite de soldați tineri, înalți, plini de sănătate, îmbrăcați în uniformele verzi ale Wehrmachtului. Gândul la zgomotul bocancilor cu tălpi bătute în cuie pe caldarâm îmi dă și astăzi fiori pe șira spinării”, povestește el pentru DW. „Emana un asemenea sentiment de putere. Ar fi zdrobit tot ceea ce le-ar fi stat în cale.”

Are 13 ani și încă nu bănuiește ororile prin care va trece. Împreună cu cele patru surori și cu mama sa, care are o mică spălătorie, trăiește în cartierul sărac al orașului. Tatăl său a murit când el avea un an și jumătate. Mica familie rămâne unită. Leon este un băiat vioi. „Pentru mine, să citesc cărți și să mă uit la filme era ca o gaură a cheii prin care vedeam o altă lume”, spune el. Datorită unei burse poate merge la gimnaziu.

Întemnițați în ghetou

Însă nu își poate continua parcursul școlar. În februarie 1940, el și familia lui sunt strămutați cu forța în ghetoul Litzmannstadt – așa denumiseră germanii orașul Łódź. Aproximativ 160.000 de evrei sunt îngrămădiți aici; cine încearcă să fugă este împușcat. Oamenii sunt obligați la muncă forțată. Leon lucrează într-un atelier electric din sectorul metalurgic. Cine ar fi util naziștilor, i-a spus consiliul evreiesc, ar avea șanse mai mari de supraviețuire. (Consiliile evreiești au fost organizații impuse de naziști în teritoriile ocupate, care trebuiau să administreze comunitatea evreiască și să servească drept intermediari între aceasta și ocupanții germani, n. red.).

Cu toate acestea, în ghetou mulți mor de boli și de foame. „Așadar, cuvântul foame are un loc cu totul special în vocabularul meu, în creierul meu, în ființa mea”, spune Weintraub. Astăzi, cineva ar spune seara că „moare de foame” dacă a sărit peste prânz, dar „aceea nu e foame, aceea e poftă de mâncare amplificată. Eu am suferit de foame, la propriu, timp de cinci ani, șapte luni și trei săptămâni, cu o singură excepție. Nu puteam adormi din cauza presiunii dureroase din stomac și cu ea mă trezeam. Singurul meu gând era cum să fac rost de ceva de mâncare ca să-mi umplu stomacul.”

Deportarea la Auschwitz-Birkenau

În vara anului 1944, ghetoul este desființat. Președintele regional al administrației, Friedrich Übelhöhe, trimisese încă din 1939 o circulară către liderii naziști, în care scria: „Crearea ghetoului este, desigur, doar o măsură de tranziție. Momentul și mijloacele prin care ghetoul și orașul Łódź vor fi curățate de evrei le rezerv pentru mine. Țelul final trebuie să fie, în orice caz, să extirpăm complet această bubă purulentă.”

Locuitorilor ghetoului însă li se promite cinic că vor putea continua să lucreze „pentru binele celui de-al Treilea Reich” în altă parte.

Leon Weintraub este deportat, la fel ca atât de mulți alții, în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. Ar fi doar un alt ghetou, pretind naziștii. „Apoi a venit trenul de marfă, mai degrabă unul pentru transportul animalelor decât pentru oameni”, povestește el. „Am fost îngrămădiți înăuntru, atât de strâns încât puteai doar să stai în picioare. Ușile au fost încuiate, nu era mâncare, nimic de băut. A venit noaptea, apoi ziua, apoi iar noaptea.” Mirosul găleții pentru nevoile fiziologice domina totul.

La un moment dat, ușile sunt smulse, cineva urlă: „Jos, jos.” Încă nu înțelesese unde îi aduseseră naziștii, povestește Weintraub. I-a strigat mamei: „Ne vedem înăuntru.” Dar își dă repede seama că nu a ajuns într-un alt ghetou. Din colțul ochiului zărește că gardul de sârmă ghimpată este electrificat. La așa-numita „selecție” de pe celebra „rampă”, tânărul de 18 ani își vede mama pentru ultima dată. SS-iștii decid cine are voie să trăiască: „Degetul mare spre dreapta: apt de muncă; degetul spre stânga: moarte amânată”, spune Weintraub. Mama sa moare în aceeași zi, în camera de gazare.

Pentru Leon, în vârstă de 18 ani, degetul arată spre dreapta. „Și atunci a început procedura de dezumanizare”, își amintește el. Oamenii au fost dezbrăcați, dușați, tunși și dezinfectați. „Am fost lipsiți de orice voință omenească. Ne controlau și nu ne rămânea altceva de făcut decât să executăm ordinele.”

Scăpat din camera de gazare

Când se gândește la Auschwitz, lui Leon Weintraub îi revine în minte mai ales mirosul de carne arsă. „Dar nu aveam habar că acele coșuri înalte, acel fum negru și gros înseamnă oameni arși.” Se simte singur, abia mai recunoaște vreun chip din trecut. „Dar m-am înconjurat ca într-un cocon, probabil din instinct de conservare, ca să nu las toată negativitatea să ajungă la mine. Altfel n-aș fi rezistat.”

Doar din întâmplare supraviețuiește lagărului de exterminare. Adolescenții din Blocul 10, unde era cazat, fuseseră deja incluși de conducerea lagărului pe lista celor trimiși la camera de gazare. Când nu se află niciun paznic în apropiere, Weintraub se amestecă printre un grup de deținuți goi, repartizați la o muncă forțată în lagărul Groß-Rosen. Tocmai li se tatuase numărul de deținut. „Când am fost duși apoi la depozitele de haine, din fericire nu m-au controlat, altfel aș fi fost mort.”

Ultima imagine din Auschwitz pe care o poartă cu el este trupul neînsuflețit al unei femei atârnând de gardul electrificat. Ea și-a luat viața.

Martiriul și fuga

Următoarele stații din drumul tânărului Leon sunt lagărele de concentrare Groß-Rosen, Flossenbürg și Natzweiler-Struthof. Imaginile cu atrocitățile sadice ale naziștilor i s-au întipărit adânc în memorie: lovituri brutale aplicate la întâmplare deținuților care trec pe lângă gardieni, umilințe, spânzurarea prizonierilor. „De fiecare dată când ajung la Flossenbürg, îmi tremură picioarele”, povestește el pentru DW. „Îngheț câteva secunde, fiindcă mă văd din nou acolo, iarna, în acel vânt rece. Tot acel morman de oameni se mișcă peste locul de apel. Este o imagine apocaliptică.”

Cu puțin înainte de sfârșitul războiului, Leon Weintraub este urcat împreună cu alți deținuți într-un tren care urma să fie scufundat în Lacul Constanţa (Bodensee). Așa ceva însă nu se întâmplă: locomotiva este atacată de un avion de vânătoare francez, trenul se oprește, iar Leon reușește să fugă. La un moment dat se trezește față în față cu un soldat francez și știe: martiriul său s-a sfârșit. Între timp, tânărul de 19 ani cântărește doar 35 de kilograme și suferă de febră tifoidă. Supraviețuiește, dar plânge pentru familia pierdută – până când află din întâmplare că trei dintre surorile lui au supraviețuit lagărului Bergen-Belsen. „Și atunci am redevenit om. A fost începutul drumului înapoi spre viață”, spune el.

A trăi mai departe și a-și aminti

Leon Weintraub hotărăște să devină ginecolog și obstetrician: „Mai ales pentru că am fost atât de mult în contact cu boala și moartea. Am vrut să ajut la aducerea unei noi vieți.” În 1946, guvernul militar britanic îi oferă un loc de studiu la Göttingen – tocmai în Germania, țara făptașilor. Ca medic, știe: „Ideologia rasială național-socialistă nu are absolut nicio bază științifică. Țesuturile arată la fel la toți – indiferent ce culoare a pielii are cineva.”

În 1950 se întoarce în țara natală. În 1969 emigrează în Suedia, deoarece în Polonia antisemitismul este în creștere. Și începe să se implice împotriva uitării. Pentru el este o obligație față de membrii familiei sale uciși și față de milioanele de victime nevinovate. A lăsa memoria lor să se stingă ar fi echivalent cu a le răpi viața pentru a doua oară, avertizează Weintraub.

De aceea s-a lăsat imortalizat și sub forma unei holograme. „Abia a trecut o viață de om și deja mulți tineri nu mai știu ce înseamnă Holocaustul”, spune el. „Și este îngrozitor că există oameni care, astăzi, din nou, fac apel la pogromuri și că sunt oameni care se tem să iasă pe stradă cu kippa.”

Dar Leon Weintraub este și optimist: „Sunt convins că, la un moment dat, bunul-simț va învinge și omenirea va înțelege că a sosit timpul să pună capăt acuzațiilor reciproce și confruntării și să construiască împreună un viitor pașnic.”

Interviul a fost realizat de Matthias Hummelsiep.