Subcultura civică, o piatră de moară a societății românești

Una din disciplinele de învățământ pentru ciclul gimnazial este Educația civică, menită să-i familiarizeze pe elevi cu drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenești înscrise în Constituția României. Cunoașterea angrenajului prin care funcționează societatea este baza teoretică prin care școlarul de azi își va forma o cultură civică în virtutea căreia el va deveni un cetățean activ.

În țările cu cel mai performant sistem de învățământ, cum ar fi de pildă Finlanda, elevii ajung să evalueze singuri politici, strategii de dezvoltare în diverse sectoare ale societății, rolul organizațiilor civice, relațiile dintre instituțiile fundamentale ale statului.

În România, predarea Educației civice se face după manuale mai vechi de zece ani iar informațiile sunt livrate mecanic, în acord cu natura sistemului nostru de învățământ, care ignoră de trei decenii latura formativă a școlii. Elevii devin astfel depozitarii unei cantități de informații cu care nu știu ce să facă și despre care se întreabă la ce le vor folosi în viață. Orice informație are în spatele ei o poveste. Ei bine, tocmai această poveste lipsește din desfășurarea unei ore de curs.

Mulți elevi, chiar și din ciclul liceal, nu știu ce sunt NATO și UE, care este rolul Parlamentului, al Guvernului, al președintelui statului, nu știu cât de important este dreptul la vot al cetățeanului pentru instalarea unei puteri politice democrate ori, dimpotrivă, pentru blocarea ascensiunii la putere a unor partide și lideri extremiști, cum a fost cazul lui CV Tudor în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2000, când anti-iliescieni convinși l-au votat pe Iliescu de teama de a nu ajunge tribunul PRM la Cotroceni, sau cum este acum cazul AUR.

Președintele statului este considerat atotputernic de către unii adolescenți care se îndreaptă spre maturitate și spre dreptul de a vota. Fără a avea cunoștințe temeinice despre echilibrul puterilor în stat și despre rolul fiecăreia, ei dezvoltă ideea periculoasă că, dacă președintele este primul om în stat, el poate să dicteze Parlamentului, Guvernului, primarilor, toți acești actori politici fiindu-i subordonați. Despre dictaturile care au făcut milioane de victime au învățat la istorie, dar ei nu confruntă trecutul cu realitatea zilelor noastre, cu pericolul de a da puterea unui singur om în stat.

Adevărata dimensiune criminală a regimului comunist nu le este familiară. Profesorii se rezumă la litera manualelor care sunt deficitare în tratarea dictaturii comuniste. Mijloacele unei cunoașteri aprofundate a ororilor fostului regim stau la îndemâna dascălilor, de la proiecția unor documentare cum ar fi „Memorialul durerii“ realizat de Lucia Hossu-Longin și parcurgerea cărților despre comunism, până la invitarea la clasă a unor supraviețuitori ai închisorilor de exterminare dintre puținii care mai sunt în viață. Memorialul de la Sighet este și el ignorat, deși există o întreagă bibliografie care stă la îndemâna profesorilor.

În 2006, la inițiativa fostului președinte Traian Băsescu, a fost constituită Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de politologul Vladimir Tismăneanu. În baza Raportului comisiei, președintele a condamnat în mod oficial în plenul Parlamentului regimul comunist ca fiind ilegitim și criminal. Printre recomandările Raportului a fost și aceea de a fi realizat un manual de istoria comunismului care să fie introdus în programa școlară.

Au trecut de atunci 16 ani, timp în care toate partidele care s-au perindat la putere au ignorat această recomandare. Pe de altă parte, societatea civilă, incluzându-i aici în primul rând pe părinți și profesori, nu a reacționat în nici un fel. Propunerea nu a provocat nici o dezbatere publică, nici o confruntare între opiniile favorabile și cele negative.

Una dintre cauzele care au dus la această memorie indulgentă este raportarea românilor față de regimul comunist. Un sondaj realizat de INSCOP anul trecut arată că 63% dintre conaționali cred că în comunism se trăia mai bine decât acum. Argumentele nostalgicilor țin de siguranța unui loc de muncă, de posibilitatea pe care aproape tot românul din mediul urban o avea de a-și petrece o săptămână din concediu la munte ori pe litoral cu banii agonisiți lună de lună, de faptul că miliția îl protejea mai bine pe cetățean împotriva infractorilor.

Memoria celor în cauză este selectivă și nu forează mai departe de aceste „beneficii“ ale comunismului. Ceea ce ar fi trebuit să constituie un drept al cetățeanului este perceput încă și azi ca un privilegiu. Privațiunile de tot felul, culminând cu dreptul la libertatea de exprimare, au fost uitate de la o generație la alta. Avorturile clandestine care au făcut mii de victime, raționalizarea drastică a alimentelor, cotele pe care țăranii erau obligați să le dea statului, supravegherea de către Securitate, miile de români care și-au pierdut viața încercând să treacă granița, toate acestea au țesut un văl al uitării transmis din generație în generație.

Subcultura civică este tributară tuturor acestor realități care sunt ascunse sub preș. În aceste condiții, copiii nu sunt implicați nici acasă în acumularea deprinderilor de a deveni cetățeni în comunitate. Lecția de educație civică predată la școală se rezumă, cum spuneam, la o cantitate de informații care nu au darul de a-i pregăti pe elevi pentru viața viitorului adult.

Responsabilitatea în fața provocărilor vieții ar trebui să fie primul pas către socializare, către recunoașterea celuilalt ca fiind aproapele tău într-o lume haotică, pe care ai șansa de a o face lizibilă.