SUA, China, ONU și mizele politice gobale

Celebrarea a 75 de ani de la înființarea organizației mondiale s-a dovedit un bun prilej de recapitulare a bilanțului ONU. Despre care eminenta Nikki Haley, ex-ambasadoarea americană la Națiunile Unite știe, între altele, că e ”o organizație în care dictatorii asasini și hoți denunță America după care întind mâna și cer bani”.

Dar nu sunt Națiunile Unite un organism al păcii, al promovării ecologiei, al multiculturalismului și multilateralismului stăruitor susținut de guvernul german, al unui drept internațional masiv călcat în picioare de tiranii? Bine ar fi să fie.

Diagnosticul necruțător al excelentei ex-guvernatoare a Californiei în epoca în care statul de pe coasta de vest a SUA conta drept un paradis în sânul paradisului american în materie de libertate și prosperitate, e cu atât mai șocant cu cât ce spune Nikki Haley e riguros adevărat. Înființată după cel de-al Doilea Război Mondial și Holocaustul comis de naziști, pe care predecesoarea ONU, Liga Națiunilor, nu le-a blocat și oprit, organizația mondială ar fi trebuit să împiedice noi genociduri și războaie de agresiune de felul celui dezlănțuit, cu efecte cataclismice, de către Hitler și aliații săi.

Eșecurile ONU

Or, ONU a dat chix. Cele mai lamentabile eșecuri ale Națiunilor Unite includ genocidul cambogian comis de comuniștii lui Pol Pot, cel din Ruanda și cele repetate, săvârșite de maoiștii chinez, precum și cel actual, comis de urmașii capitaliști de stat ai lui Mao, în frunte cu Xi Jinping, ale căror victime sunt uigurii și musulmanii din vestul imperiului de mijloc. 

Fără să clipească, ONU acceptă zeflemisirea dreptului internațional, de care cu impunitate își bate joc China comunistă. Deriziunea se materializează bunăoară când, călcând în picioare și drepturile omului, și acordurile cu britanicii, Beijingul suprimă autonomia și libertățile locuitorilor din Hong Kong și-l arestează pe tânărul disident Joshua Wong, reținut mai nou în baza unor presupuse ”delicte” retroactive și șicanat în temeiul unei legi totalitare, de ”securitate” și ”antiterorism”.

Nefăcutele Chinei 

Represivul guvern chinez se bate cu propria populație, controlată la sânge de comuniști cu tehnologia de vârf. Atotputernicul regim de la Beijing se războiește cu adolescenți, cu minorități și biserici nesupuse, cu tineri de 23 de ani, ca Wong, dar suflarea progresistă mondială n-are, aparent, decât o singură preocupare. Să-l facă praf în presă și rețele sociale pe președintele american, în speranța de a se evita realegerea lui.

Donald Trump a ripostat la ONU printr-un discurs parțial electoral care, în ciuda tentativei de a trage spuza domestică pe turta lui și în pofida văditelor neajunsuri ale șefului Casei Albe, a avut virtutea de a afirma răspicat niște adevăruri pe cât de dureroase, pe atât de mult ocultate despre problemele și mizele globale actuale. Lansând revendicarea de bun simț de a i se cere socoteală Chinei, liderul american a evocat gestiunea extrem de rea a epidemiei de coronavirus de către regimul chinez. 

Regim care, cu sprijinul OMS, un organism de coordonare sanitară a ONU controlat de Beijing, una făcea acasă, interzicând zborurile domestice, alta în afara țării, unde China osândea orice restricții de circulație internațională. Tot China disimula informațiile despre transmisia și simptomele bolii Covid-19, așa cum, potrivit lui Trump, același stat poluează ”cu multe milioane de tone de plastic și de gunoaie” mările lumii, emițând ”mai mult mercur în atmosferă decât orice altă țară”. 

Discursul lui Trump și petele albe de pe harta dezbaterilor mediatice

Or, conform alocuțiunii lui Trump de la ONU, ”în ciuda unilateralei retrageri americane din acordul climatic de la Paris, China emite aproape de două ori mai mult dioxid de carbon decât Statele Unite, care și-au redus emisiile mai mult decât orice altă țară membră”. 

Ceea ce frapează, în context, e mai puțin atacul dur al președintelui la adresa Chinei comuniste, cât absența acestor date ecologice suprinzătoare din dezbaterea politică și mediatică occidentală, axată cu precădere, cum pe drept a sugerat discursul lui Trump, pe un narativ antiamerican. 

Acest prevalent narativ tace elocvent și în legătură cu alte succese majore ale SUA, obținute dincolo de paradigma multilateralistă și evidențiate, ce-i drept pro domo, din interes electoral, de un președinte care și-ar dori nu doar realegerea, ci și un premiu Nobel pentru pace. 

Curioasele absențe ”din gura târgului” a unor subiecte care ar merita intense reflecții și dezbateri publice, fiind evidențiate ca atare de Trump, includ înfrângerea teroriștilor islamiști ai ISIS și lichidarea șefului lor, al Bagdadi, ca și a omologului său iranian Soleimani, precum și beneficiile sancțiunilor reimpuse unui regim ca Iranul. 

Or, sinistrul stat fundamentalist islamic care-și oprimă și-și martirizează femeile dacă refuză de pildă să poarte vălul islamic, un regim negaționist care amenință statul evreu cu genocidul și l-a executat recent, după o sumară și nedreaptă judecată și condamnare la moarte, pe luptătorul pentru libertate Navid Afkari, e scutit frecvent, la ONU de critici. 

Drepturile omului în lume: pentru unii mumă, pentru alții ciumă 

În timp ce Consiliul pentru Drepturile Omului al organizației mondiale își tot manifestă obsesia condamnând democraticul stat evreu de mai multe ori, între 2006 și 2019, decât toate regimurile teroriste, dictatoriale și totalitare la un loc, Iranul a scăpat cu nouă osândiri. Turcia și Pakistanul au rămas cu un bilanț neîntinat, de parcă ar fi fost Danemarca. În 2015 sesiunea anuală a Comisiei ONU a condamnat un singur stat pentru o presupusă încălcare a drepturilor femeilor. Nu era nici Pakistanul, nici Iranul - ale cărui închisori au devenit neîncăpătoare pentru femei agresate sexual după gratii -, ci democrația israeliană. 

Într-un bizar con de umbră mediatic au intrat și au rămas și alte uriașe nelegiuiri. De pildă varii epurări etnice și, nu în ultimul rând, genocidul comis asupra creștinilor în Orientul Mijlociu și pe continentul african.

Jalnică, în fine, e și subexpunerea mediatică a traumaticelor contraperformanțe ale ONU în materie de luptă antiteroristă, de frânare a agresiunilor și anexărilor rusești, (pe care Trump a omis, spre rușinea lui, să le pomenească) ori în sfera pedepsirii atacurilor dictatorului sirian asupra propriei populații cu arme de distrugere în masă. 

”Dacă ONU vrea să fie o organizație eficientă ar trebui”, după cum just a remarcat Trump, ”să se concentreze asupra adevăratelor probleme ale lumii. Care includ terorismul, oprimarea femeilor, munca silnică, traficul de droguri și de persoane, sclavia sexuală, persecuțiile religioase și epurarea etnică a minorităților religioase”. Așa e, chiar dacă, de regulă, aceste minorități sunt ori etnice, ori religioase. 

Ceea ce nu tulbură claritatea morală a declarației prezidențiale. Ori diminuează vina ONU de a fi clacat în aceste domenii, de a stimula astfel tiraniile, neputându-se ridica la înălțimea propriei misiuni. La toate acestea se adaugă naufragiul unei bune părți a komentariatului progresist, care, în ciuda manifestului său pacifism și împăciuitorism, a reușit performanța de a-și înăbuși orice firescă euforie în ecou la succesele politice externe americane, vizând pacea israeliano-arabă încheiată cu EAU și Bahrein, ori acordurile serbo-kosovaro-americane. 

Necesitatea unei dezbateri candide și la obiect

”Nu mai e sânge în nisip”, a mai spus textual președintele american, felicitându-se în legătură cu pacea israelo-arabă. Rămâne de văzut cât timp nisipul va rămâne curat. În răstimp e important să se determine în mod adecvat de ce a obținut aceste succese relativ rapid politica brutală, naționalistă și parțial izolaționistă, a unui lider american abrupt și bolovănos.  

De ce nu și le-a adjudecat delicatul multilateralism german și european, manifestând de ani de zile, repetitiv, o perpetuă, adâncă și nestrămutată înțelegere pentru pretențiile dictatorilor și o gingașă comprehensiune pentru revendicările absurde ale extremiștilor marxiști și islamiști? Și de ce nu e o evidență că, fără o Americă puternică, neangrenată în revoluții culturale neomarxiste și într-un război cu ea însăși, e greu de conceput un vest unit, apt să-și refacă pozițiile pierdute în lume și să apere democrația și drepturile omului pe glob?    

Nu mai puțin important ar fi să se verifice bilanțul în materie de politică externă al challengerului democrat al actualului președinte, știut fiind că, potrivit serviciilor secrete americane, China ar vrea să-l vadă pe Joe Biden câștigător al alegerilor prezidențiale. Motiv pentru care, în ultima vreme, Biden a făcut declarații de fermitate la adresa Chinei, menite să-i ia vântul electoral din pupa rivalului său și să-l înfățișeze pe Trump ca presupus ”cirac” al regimului de la Beijing. 

E inutil de subliniat cât de puțin credibile sunt asemenea tardive tentative de repoziționare externă, după o viață petrecută de Joe Biden în interiorul sau în fruntea unui establishment politic nevolnic și perdant, ale cărui iluzii globaliste și concesii față de varii tiranii au creat sau acutizat, în fapt, marile probleme globale actuale.