Străzi vechi din Bucureştiul de azi

Şi cea de a doua ediţie a volumului apărut în acest an la editura Humanitas s-a bucurat de atâta succes, încât autorul poate pregăti a treia ediţie.

Alexandru Ofrim are un stil aparte, îmbină în mod fericit descrierile de străzi cu hărţi, schiţe şi mai ales fotografii fie în sepia, fie în alb-negru ale Bucureştilor.

Nu toţi cititorii s-au născut atât de demult pentru aş mai aminti de cum decurgea o seară înaintea celui de-al Doilea Război Mondial pe strada Academiei sau în Cişmigiul de la 1900.

Nu mulţi dintre noi mai au acasă prin sertarele rămase de la bunici şi mătuşi cu miros nostalgic de pudră franţuzească sau de apă de colonie adusă de la Paris, fotografii din anii 20, 30 sau 40.

Aici autorul merită într-adevăr suma cum laude, fotografiile sunt făcute parcă în urmă cu câteva zile, estetic plasate reuşind să ne inspire viaţa la care ne uităm ca la un film, într-un alt decor într-un alt timp şi într-un alt spaţiu. O reuşită deplină.

Textul care însoţeşte mulţimea imaginilor este atât de sugestiv , încât după ce ai citit doar câteva pagini, simţi ritmul trepidant în care au trăit bucureştenii de altădată. Deodată îţi revine pofta de a merge pe jos prin cartierele din jurul străzii „11 iunie”, pentru a privi faţadele caselor, până sus de tot unde vieţuiesc rândunelele sub streaşini părăginite din strada „Grammont”,(colonelul Louis Antoine de Grammont 1795-1852, nobil francez, stabilit după 1834 la Bucureşti).

Ştiaţi de ce strada Arcului se numeşte aşa?

„Numele străzii este motivat de forma ei arcuită, aşa cum apare şi în planul întocmit de maiorul Pappasoglu în 1871. Strada ocoleşte spre nord Biserica Armenească.”

Sau vă împrospătaţi amintirile:

„Numele de Cişmigiu vine de la cişmea, cuvânt de origine turcească. Inainte de amenajare, aici se afla o baltă alimentată de izvoare subterane, cu papură şi stuf, adăpost pentru raţele sălbatice.

În 1844, domnitorul Gheorghe Bibescu hotărăşte amenajarea unui parc în jurul acestui lac. Cu realizarea proiectului a fost însărcinat arhitectul peisagist german Meyer, acelaşi care a amenajat şi parcul de la Şosea. Lucrările demarează în anul 1851: sunt făcute plantări masive de copaci, se trasează primele alei şi se amenajează movila artificială din blocuri de stâncă. Lacul este curăţat şi se ridică fântâna arteziană din mijloc. In 1852 apare un regulament care interzice călcarea ierbii şi ruperea florilor, pescuitul şi comportamentul zgomotos al vizitatorilor.

Pe lac se puteau face plimbări cu barca: iarna, lacul îngheţat era transformat în patinoar, unde se organizau concursuri de patinaj.”

Cartea nu este un volum de istorie a oraşului, este în adevăratul sens al cuvântului o prezentare a cetăţii lui Bucur care a supravieţuit parţial până în prezent sau cum spune autorul dr. Alexandru Ofrim „Bucureştiul vechi din Bucureştiul de azi”.

Cei care îmi vor asculta sfatul şi vor umbla prin Bucureşti ghidaţi de Alexandru Ofrim , vor avea surpriza să descopere colţuri pe care le credeau dispărute sau despre care nu ştiau mai nimic.

In încheiere o prezentare a binecunoscutei străzi Batiştei din cartea „Străzi vechi din Bucureştiul de azi” semnată de Alexandru Ofrim :

„Pe la 1869, strada Batiştei era una dintre cele mai moderne străzi din oraş, după cum afirmă Ulyss de Marsillac (1821-1877), francez stabilit la Bucureşti: „Unul din cartierel care amintesc cel mai bine de oraşele noastre din Occident este cel numit Batiştei. Este mahalaua „Saint Germain“ a Bucureştilor. Aici străzile sunt aproape drepte şi oarecum curate. Există puţine magazine, dar nici o urmă de fabrică sau de atelier; cele mai multe case sunt izolate între curte şi grădină. Porţile sunt apărate cu grilaje sau, în lipsa lor, cu garduri de scânduri. Elementul aristrocratic ar fi dominat aici, dacă privilegiul de a reuni marile familii nu l-ar avea Podul Mogoşoaiei“.