Stigmatizări și salvaționisme 2.0. Și 3.0

Sau în calea salvării națiunii și religiei. Pe care potentații și propagandiștii tiraniilor, ca și agenții lor de influență din vest, le ”confundă” cu șeful dictaturii, cu teroriștii și ciracii lui. Jurnalistul critic le-ar face chipurile cauza, neamul, ori credința ”de rușine”. Sau le-ar trăda.

Dar jurnalismul critic n-a ajuns să fie vitregit, prigonit și lichidat doar în țări mafiote, autoritare și totalitare precum China comunistă, Iranul, Rusia și Turcia. Sau în Mexicul cartelurilor. Are greutăți și în Europa. Ori SUA, în care, de asemenea, culoarul libertății presei s-a îngustat sensibil. Între altele prin măsuri împotriva pandemiei, după cum admite, în debutul săptămânii internaționale a libertății presei, chiar raportul unui ONG de stânga ca Amnesty International. Potrivit căruia ”libertatea de opinie e îngrădită peste tot în lume”. În acest scop ”statele se folosesc de mijloace tehnice, precum sistemele de supraveghere, programe soft de spionaj și de închideri ale internetului. Concomitent, guvernele se folosesc de pandemia Covid-19 ca să limiteze și mai mult dreptul la exprimare liberă...” 

Ori dreptul la întrunire, protest și demonstrație... Atacurile liberticide nu se rezumă însă la acțiuni directe ale guvernanților. Se exercită și alte genuri de presiuni, dure, sau soft, menite să-i împiedice pe ziariști să-și facă treaba: să informeze și să formeze opinii adecvate despre o lume complexă, tot mai dezinformatoare și, deci, tot mai liberticidă și antidemocratică. 

Presa: a patra putere? Sau sluga guvernanților?

Ce-i drept, jurnaliștii și-o fac frecvent cu propria mână. Prea mulți încurcă presa cu un fan club al echipei politice preferate. Am văzut și în România jurnaliști, altfel buni și nearondați televiziunilor oligarhiei și propagandei moscovite, comportându-se precum confrații lor din vest, care cred că datoria lor ar fi nu să rostească adevărul, ci să asiste propria tabără politică, judecată ca singura ”justă”, să se impună. Așa se explică ajutorul demn de o cauză mai bună acordat în presă unui Cîțu neavenit, după decizia premierului de a risca integritatea coaliției și de a torpila încrederea dintre partenerii alianței și în actul guvernării, dându-i afară din executiv nemotivat nu atât pe vinovații situației de la spitalul Foișor, cât pe reformatorii unui domeniu critic, ca sănătatea, vitregit, jefuit și distrus de mafioții cleptocrației românești.

Să nu fi știut unii jurnaliști experimentați că dezinformează, apărându-l pe premier? Ba bine că nu. Dar unii au crezut, aiurea, că e responsabilitatea lor să dea democrației o mână de ajutor mințind, spre a salva o șubredă coaliție, considerată de centru și amenințată rău de extremiști. Alți gazetari s-au lăsat intimidați fie de vacarmul general, fie de pățanii ca ale unei jurnaliste plecate cu un lider român în vizită externă și avertizată să nu cumva să comenteze pățanii punându-l pe demnitar în dificultate, dacă nu vrea ”să ajungă pe o listă neagră”.

Azi, alte liste negre, înșiruind personalități amenințate cu moartea, circulă în voie în România. Le întocmesc legionari, simpatizanți ai extremei drepte și membri sau adulatori ai AUR, calificați aidoma inamicilor unor Xi, Putin, Erdogan sau Khamenei ca ”trădători”, ”teroriști”, ca ”agenți de influență” ai vestului, sau, după caz, ca lachei ”ai Moscovei”.      

Gazetăria ca ghimpe, nu ca PR

Ideea e să se intimideze jurnalismul independent până la îngenuncherea și desființarea lui. Că dictaturile, extremiștii, mișcările și sistemele totalitare operează astfel, se știe. Net mai înfricoșător e însă dacă și vestul odinioară democratic până în vârful unghiilor, începe să preia metodele și stilul de lucru al tiraniilor, pune botniță gurilor prea slobode și tolerează doar pseudojurnalismul de PR. E suficient, în acest scop, ca politicieni importanți ai partidelor guvernamentale să ofere laude și avantaje fie și indirecte autorilor și redactorilor șefi docili și să stigmatizeze voci critice, să le ceară demiterea, sau marginalizarea, ca nefiind în pas cu progresul, ca ostili nu demersurilor puterii executive, ci ”științei” și ”democrației”, ca, pasămite, ”extremiști de dreapta”, ”conspiraționiști”, ”rasiști” și ”antisemiți”. 

Cum are loc în Germania cultura anulării, sau, vorba lui Andrei Vieru, anularea culturii? În speță a vocilor critice la adresa guvernului? 53 de importanți oameni de film și de teatru germani au ironizat recent liberticidele măsuri anti-pandemie ale guvernului Merkel. În presupusa ”apărare” a presei și a deciziilor ”legitimate democratic ale guvernului și parlamentului” a sărit recent, doldora de ură, un dregător social-democrat din coducerea principalului post public, radio & TV german, WDR, cerând sistarea colaborării cu actorii critici.  

Or, democrația înseamnă libertate și un jurnalism-ghimpe în coasta dregătorilor și clasei politice, nu obediență față de potentați și PR. La plimbare trebuie trimis un demnitar care intimidează și cheamă la cenzură, nu artiști care solicită să li se redea drepturi luate în ideea de a li se salva lor și altora viața, dar care încep să pună în pericol nu doar cultura și economia, ci și pe copii, educația lor, sănătatea psihică și demnitatea unui număr tot mai mare de oameni. 

...sau ca ghiocel și preș...

Problema e că acea parte substanțială a presei mainstream care s-a prefăcut în oficină de îndoctrinare ideologică și propagandă, anulând radical orice exprimă vreun dubiu cât de timid față de dogmele noii religii progresiste, nici nu pricepe, mereu, că aruncă în aer democrația. 

Unii, ca apărătorii lui Cîțu de la București, se amăgesc, scandalos, că ar face ”bine”. Alţii cred, în vest, că "ajustând" adevărul spre a ajuta guvernul, luptă în contra rasismului, a urgenței climatice, a ”populismului” atacând democrația, ca și pentru cauza proprie, a presei pe ”nedrept” criticate.

Iată motivul pentru care o amplă parte a presei mainstream, americane și vesteuropene, a trecut sub tăcere vreme îndelungată fapte, evenimente, ori alocuțiuni contrariind cauza progresistă. De pildă replica senatorului de culoare Tim Scott, că ”America nu este o țară rasistă”, contrazicând persuasiv recenta luare de poziție a președintelui Biden. 

În reacție, rețelele sociale și presa de stânga l-au călcat în picioare rasist, numindu-l ”unchiul Tim”, prin trimitere injurioasă la romanul clasic, dar incorect politic, care este ”Coliba unchiului Tom”, o scriere care a pregătit esențial, peste ocean, terenul abolirii sclaviei. 

Nici azi n-au dispărut cu totul rasismul și suprematismul alb, identificând oamenii în funcție de culoarea pielii. Problema e că (în numele combaterii stigmatizării rasiste) s-a ajuns, după cum reliefa Scott, ”să se nege progresul”, iar ”oamenii să fie definiți din nou pe bază de culoare a pielii”.  Or, din lașitate sau prostie, o parte a presei trece sub tăcere această scandaloasă re-rasializare, care n-are cum să nu ducă la noi stigmatizări 2.0 și 3.0.  

Ce efecte are conformismul progresist? 

Încât independența presei e în prezent atacată la baionetă din trei părți. De guvernanți, care și-o doresc docilă. De extremiști, care o vor lichidată. Și din interior, de jurnaliști conformiști și salvaționiști. Or, după cum just releva, recent, Andreas Rosenfelder, șeful suplimentului cultural al ziarului berlinez Die Welt, ”încercarea de restaurare a încrederii în clasa politică și în mass-media” (prin minciuni pioase, acoperindu-le dregătorilor inadecvarea și greșelile, de pildă deficitara aprovizionare a Germaniei cu doze de vaccin), ”își ratează scopul”.  

Și îl ratează fatal. Căci ”de la iluminism încoace, sistemul” (occidental) ”se întemeiază pe raportul critic dintre clasa politică și opinia publică. Simbioza îl distruge”, afirmă, pe drept cuvânt, Andreas Rosenfelder. Căci nu democrației îi slujește. Ci, oare, cui? 

Alintatul celor cu pâinea și cuțitul și tentativa ascunderii duioase a erorilor comise la vârf, ori de către ideologii corectitudinii politice, asezonate cu osândiri violente ale criticilor guvernamentalei netrebnicii, făuresc un buzdugan politico-mediatic. 

Unul, care provoacă creșterea mefienței față de presă și a neîncrederii față de clasa politică. Lovitura lui izbește sistematic, repetat și crunt și zdrobește ce-a rămas din barajul aderenței la democrație, dând astfel apă la moara celui mai primitiv și infect extremism.